Scena Luna (I)

Articolul în patru puncte:

• omul pe Lună pare un obiectiv mereu amânat
• documente esențiale ale programului Apollo lipsesc sau sunt incerte
• crește numărul celor care nu cred în autenticitatea aselenizărilor cu echipaj
• începem prezentarea actualizată a argumentelor tehnice, politice și culturale aduse în dispută. În acest episod: cu / fără urme pe solul lunar

Orice predicție din anii 50-60 – perioadă de pionierat a ieșirii în spațiul cosmic – asigura că vor exista baze lunare permanente, înainte de anul 2000. Dar, programul Apollo (1961-1972) – povestea călătoriei omului pe Lună - a devenit deja un mit...

… fără urmările așteptate. Nici un om nu s-a îndepărtat de Pământ la mai mult de 1800 Km - chiar și acesta fiind un record izolat, stabilit în 1966, în cadrul programului american Gemini. Orbitele curente, sustenabile, sunt în jurul a 350 Km.

Cursa ieșirii în spațiu între americani și sovietici a fost o componentă ilustrativă a războiului rece. Miza propagandistică era enormă, fiecare sistem politic dorind să-și demonstreze supremația. Premiere semnificative aparținuseră sovieticilor, (satelit artificial; sondă care atinge Luna; rotație în jurul Lunii; aselenizare lină; om în spațiu; vietăți – broaște țestoase – pe orbită lunară, aduse înapoi pe Pământ, în 1968) astfel încât America avea nevoie de atingerea culmii – aselenizarea astronauților. Kennedy asumase acest țel pentru anii 60, în două discursuri programatice din 1961 și 1962.

Întreruperea faptică, din 1972 încoace, a destinației Luna pentru om, rămâne surprinzătoare și paradoxală, cu toate explicațiile invocând limitarea bugetelor, schimbările de interes științific, economic sau miltar. ”Nu este o prioritate să avem astronauți pe Lună” - pare decizia (interesant, comună) a celor trei puteri care au trimis oameni în spațiu (SUA, Rusia, China) folosind nave proprii.

Renunțarea la a fructifica experiența tehnică unică a zborului omului pe Lună (și înapoi!), absența recunoscută (datorată ștergerii accidentale!!) a neprețuitelor înregistrări video brute, de bună calitate, transmise de pe Lună, absența planurilor originale (”blueprints”) ale vehiculelor ajunse pe Lună în programul Apollo...sunt doar trei dintre temele generatoare deja de mari controverse, care pun sub semnul întrebării autenticiatea derulării și prezentării călătoriilor selenare.

Un sondaj Gallup din 1999 a relevat că 6% dintre americani se îndoiesc de prima aselenizare cu echipaj – Apollo11. Tendința de evoluție era considerată în creștere. În 2009, 25% dintre britanici credeau că omul nu a debarcat pe Lună !

Contestatarii susțin că aselenizările, așa cum au fost prezentate, ar fi fost înscenări, în scopul realizării unei lovituri mediatice și propagandistice, asociate unui scop științific suprem pentru anii 60.

Argumente opuse defilează, adesea asociate unui singur subiect controversat... Cine are dreptate?

Cu / fără urme pe solul lunar

Un posibil dialog devenit clasic: Jetul reactiv al modulului lunar nu a produs vreo urmă, nemaivorbind de un crater la locul aselenizării. Corect: jetul se propagă preponderent lateral și este ”înghițit” repede de vidul cosmic. Totuși, un obiect care ar fi cântărit pe Lună 1300Kg să fie așezat lin, fără urme pe solul prăfos, aflat la nici 1 metru față de jetul reactiv? Motorul a fost oprit în faza imediat premergătoare contactului cu Luna, la circa 2 m de sol. De altfel, praf selenar ridicat de jet se observă la apropierea de Lună. Deci, jetul nu se dispersează doar lateral. În plus - nici urmă de praf pe tălpile de aselenizare, expuse în toate fazele coborârii, nici o patinare la contact?

În cartea sa ”Cucerirea Lunii”, savantul Wernher von Braun, coordonatorul - între altele - a proiectării și construcției rachetei Saturn 5 anticipa scena aselenizării: ”Nori de praf maro-gri, sunt proiectați lateral, în vârtejuri. Particulele de praf vor cădea relativ încet, datorită gravitației scăzute a Lunii... împroșcarea solului generează un mic crater”.

În 1972 (anul ultimei misiuni Apollo) Von Braun părăsește NASA, datorită și incompatibilității cu Agenția în privința viziunii programelor spațiale.

Stânga: Reprezentare artistică NASA a scenei aselenizării... dar, nu numai Von Braun, ci și departamentul grafic s-a înșelat! Centru: AS11-40-5921 Urme radiale fine sub LEM; Dreapta: AS11-40-5925HR … fără urme de jet prin praf... și ”Cu tălpile curate”

Dacă în privința efectelor jetului la aselenizare asupra solului lunar sunt încă dispute, există alte situații în care absența urmelor este greu explicabilă. Iată două exemple:

Stânga: AS-17-140-21354 Fără orice urme de rulaj pe solul nisipos...dar urme de pași în apropiere. Amprentarea era, deci, perfect posibilă. Centru și dreapta: fotografii de la două ieșiri (EVA – Extravehicular activity), în ordine cronologică. Cititorul poate descoperi o posibilă anomalie.

Implicațiile înclinării balanței de partea contestatarilor prezenței omului pe Lună ar fi atât de mari, încât continuă și în prezent eforturile mediatice și tehnice de susținere a realității aselenizărilor, așa cum au fost prezentate de NASA.

Neîntâmplător, în 2009, la 40 de ani de la misiunea Apollo 11, agenția a publicat imagini obținute de Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO), satelit lunar american al cărui nume îi descrie rolul. Erau prezentate fotografii ale zonelor de aselenizare, luate de la altitudinea de 50 Km. În 2011, un nou set de fotografii, mai clare, a fost obținut prin reducerea altitudinii la numai 21 Km. Sunt indicate obiecte rămase pe Lună după misiunile spațiale, urme de pași ale astronauților și traseele paralele specifice roților vehiculelor lunare (rovere).

Imagini LRO orbită joasă, locații Apollo 12 (stânga) și Apollo 17; credit foto: NASA

Cum era de așteptat, disputele nu au încetat. Susținătorii Apollo au considerat fotografiile ca fiind dovezile finale, în timp ce contestatarii au obiectat în principal privind autenticitatea acestora (în condițiile în care azi procesarea grafică poate orice) și sursa – NASA - tocmai ”suspectul”.

Indicii în susținerea aselenizării Apollo 15 au fost anunțate de japonezi (sonda Selene, în 2008), indieni (sonda Chandrayaan-1, 2008) și chinezi (sonda Chang'e 2, tot în 2008). Pe baza unei tehnici stereoscopice de reconstituire a reliefului, japonezii au obținut un peisaj local asemănător cu cel din imaginile Apollo15, în timp ce chinezii și indienii nu au oferit vreun produs concret în susținerea declarațiilor. Aceste indicii sunt relativ inconsistente în contextul discutat.

În episodul următor:

• o istorie a explorării spațiului, în timpul ”războiului rece”; Von Braun și ”omologul” său sovietic;

• de ce NASA nu mai poate trimite oameni pe Lună azi, dacă au realizat-o ”în serie” acum câteva decenii;