Rezistența cunoașterii anatemizate

„Nu voi comite prostia la modă – a lua drept înșelătorie tot ceea ce nu pot înțelege” … Carl Jung

Ce este „pseudoștiința”? O teorie, presupuneri și practici considerate în mod eronat ca fiind bazate pe metode științifice. Metodele științifice încep cu experimente și rezultate repetabile și verificabile. O teorie științifică trebuie (nu neapărat, se mai opinează) să admită posibilitatea de a fi corectată sau contrazisă.

Delimitarea științei de pseudoștiință este cel puțin dificilă, analitic și social. Pe de o parte, categoriile sunt largi și imposibil de „prins” între contururi nete; pe de alta, „pseudoștiința” a ajuns, prin abuz, caracterizarea susținerilor neconvenabile teoriilor „indiscutabile” și, desigur, promotorilor „nealiniați”.

„Pseudoștiința” are, adesea, conotație peiorativă, care anatemizează în bloc „rebelii” cunoașterii, creează polarizare, stare de „unii contra altora”, generează excluderi. În condițiile în care informația zboară, exclușii sau outsiderii – uneori nu puțini - pot primi conotația de grup ignorant față de majoritatea „corectă”.

Denumiri alternative ale științei „pseudo” sunt propuse în vederea aplanării încordărilor: teorie emergentă (în devenire), (încă) neconcludentă, (încă) experimentală, ipoteză fără dovezi științifice. Mai elegant deci, în loc de „pseudoștiință”.

Discutarea criteriilor departajării științei de pseudoștiință depășește cu mult extensia acestui episod. Totuși, merită menționate falsificabilitatea și repetabilitatea teoriilor, respectiv metodelor științifice.

Karl Popper (1902-1994) a rămas un reputat filozof al științei, adept al primatului teoriei, oponent al empirismului științific promovat în secolul al XVII-lea de John Locke (1632-1704). Acesta din urmă stabilea rezultatele experimentale (inclusiv senzoriale) ca bază a formulării unei teorii. Metoda științifică, în accepțiunea lui Locke, se baza pe experimente și măsurători instrumentale, refuzând ideile preconcepute, intuiția sau credința.

Dimpotrivă, Popper a susținut caracterul fundamental abstract al teoriilor științifice, considerate corecte atât timp cât nu sunt invalidate fie și printr-un singur rezultat experimental sau teoretic. Astfel se descrie caracterul falsificabil al teoriilor, ridicat (și păstrat până azi!) la rangul de criteriu fundamental pentru atributul „științific”.

De notat că ideile lui Locke și Popper erau concordante cu dezvoltarea științelor timpului lor: la începutul revoluției industriale, „experiența năștea teoria”, în timp ce, la începutul secolului al XX-lea, teoria relativității, de exemplu, depășea cu mult posibilitățile de generare sau (in)validare prin experiment.

O teorie este „falsificabilă” atunci când se admite posibilitatea să fie dovedită, în viitor, măcar parțial greșită; când este gata să se recunoască negată printr-un contra-experiment. Este expresia progresului în cunoaștere.

Din această perspectivă, psihologia freudiană, de exemplu, este citată ca pseudoștiință, argumentându-se că ar fi construită autosuficientă, fără șansa perfectibilității. Nefiind falsificabilă, nu este, deci, acceptată ca știință.

Prin contrast, tot ca exemplu, teoria relativității presupune afirmații și consecințe, dintre care unele nu au putut fi confirmate experimental, încă. Se spune, chiar, că Einstein ar fi conceput mai mult decât a scris, iar înțelegerea teoretică profundă a relativității și extensiilor acesteia ar fi greu tangibilă, chiar tulburătoare...

Repetabilitatea experimentală pune delicata problemă a pragului critic, dincolo de care observațiile, descoperirile „imposibile” ar deveni demne de a fi luate în seamă. Poate așa s-ar explica și refuzul obstinat al curentelor dominante față de recunoașterea unor artefacte paleoarheologice, rezultate ale microbiologiei, date împotriva schimbărilor climatice produse de om, observații OZN, ș.a.m.d.

Cu toată aparenta claritate a paradigmei științifice, delimitarea față de pseudoștiință sau chiar non-știință rămâne disputabilă. Argumentele pot reieși prin scurta prezentare a câtorva teorii sau ipoteze alternative (pentru a nu folosi exclusiv prefixul „pseudo”, considerat peiorativ, polarizant):

Sistemele medicale alternative - spre exemplu, cele tradiționale orientale și homeopatia: aceasta din urmă a apărut la sfârșitul secolului al 18-lea și se bazează pe diluarea progresivă, până la anihilare, a unei substanțe considerate ca aflându-se, în doze mari, la originea unei îmbolnăviri. Ceea ce îmbolnăvește un om, îl și poate vindeca. Urmare nu numai a diluării, dar, mai ales, a procedeului „biomecanic” folosit (cu implicații metafizice, se susține), substanța dăunătoare este convertită într-un compus curativ. Stabilirea substanței de diluat se face cu considerarea unor factori care excedează chimia sau biologia, mergând până la personalitatea și istoricul vieții pacientului, postulându-se componenta „spirituală” a originii unei boli.

Homeopatia este anatemizată ca falsă știință, mergând până la calificative precum placebo, nonsens, înșelătorie. Baza respingerii este dată, între altele, de majoritatea covârșitoare a testelor clinice în care substanțele homeopate nu sunt eficiente, și de observația că doza de medicament homeopat poate să nu conțină nici măcar o moleculă de substanță activă, dată fiind diluția. Cu toate acestea, medicina și farmacia homeopată rezistă, cel puțin ca nișă.

Medicina tradițională orientală chineză, practicată din antichitate, se bazează pe descrierea originală, de tip funcțional, energetic, a corpului, definind noțiuni precum forța vitală și echilibrul Yin-Yang, direct responsabile de starea de sănătate sau boală a omului. Examinarea este externă, meridianele energetice (care influențează selectiv organele) și locurile de acupunctură sunt folosite în actul curativ. Desigur că și în medicina tradițională chineză, plantele sunt folosite pentru vindecare – considerată ca echilibrare a componentelor vitale antagonice Yin și Yang. La rându-i, acupunctura vizează puncte „de acces” situate pe „meridianele energetice” ale corpului, pentru „fluidizarea” caracteristicilor acestora și „eliberarea” funcționării organelor. Ghilimelele se datorează sensului pretins impropriu de medicina clasică, aceasta recunoscând numai posibilitatea eliberării de hormoni sau alți compuși prin stimularea țintită cu ace a sistemului nervos.

Tradiția medicală indiană desemnează chakrele (florile de lotus) ca locuri de diagnoză și tratament, în conjuncție cu aceeași noțiune de „energie vitală” căreia nu i s-a găsit echivalent științific (fizic).

Recursul la energii necunoscute și imposibil de evidențiat ori manevrat instrumental, imposibilitatea stabilirii legăturilor cu anatomia modernă sunt la baza etichetării acestor sisteme medicale ca pseudoștiințe. Ceea ce nu le-a împiedicat răspândirea pe tot globul.

Parapsihologia și psihanaliza sunt doar două domenii psiho cărora li se refuză atributul științific. Argumentul constă în lipsa acelei calități definitorii – falsificabilitatea. Adică, teoriile sunt astfel construite, încât nu există situație care să le poată nega. Este interesant, însă, că experimente parapsihologice au fost realizate chiar în medii militare, de exemplu cu scopul testării posibilităților telepatice sau de clarviziune. Rezultatele făcute publice au părut încurajatoare, dar nu au trecut ștachetele consistenței și repetabilității.

Un exemplu psi: Proiectul american Star Gate (1978-1995), rulat cu baza la Fort Meade sub auspiciile Defense Intelligence Agency, declarat de CIA ca eșec; inspirație pentru filmul The men who stare at Goats, 2009.

Parapsihologia (cuprinzând, între altele, clarviziunea, telepatia, precogniția, telekinezia) nu a fost confirmată instrumental. Se susține că există stimuli „clasici”, „non-psi”, care produc efecte neurologice identice cu cele detectate în experimentele psi.

În replică, adepții susțin că natura fenomenelor parapsihologice nu este fizică, iar caracterul aleator al rezultatelor se datorează subtilității condițiilor experimentale.

Un caz tipic este al mamei care simte răul subit suferit de copilul său, aflat la depărtare. Studiul sistematic al psi (SPR Londra, 1882, prin oameni de știință de la Cambridge, multiplicat de alte grupuri europene; cercetarea începută în 1928 la prestigioasa universitate Duke; numeroasele programe solide finanțate, de atunci încoace, în multe țări) indică interesul acordat domeniului, mai degrabă decât luarea în deriziune.

Practicanții acestor discipline sunt activi și solicitați, iar castele respective – extrem de selective în alegerea și promovarea aderenților.

Ufologia sau studiul fenomenelor OZN/FAN dispune de o remarcabilă bază documentară și cazuistică, imposibil de negat. Comisii militar-științifice au stabilit, pe de o parte, că fenomenul este neidentificat, iar pe de alta – că nu reprezintă amenințări la siguranța statului X sau Y (!). Fenomenul OZN nu poate fi reprodus experimental, deși au fost formulate ipoteze bazate pe observațiile atente ale manifestărilor. Multitudinea cazurilor solide a permis acceptarea faptului că, unele investigații, cel puțin, pot fi considerate științifice. Într-un episod viitor, vă vom prezenta elemente interesante ale unor astfel de analize tehnice provenind din mediul științific. Acestea par să indice o temă și limitare esențială a cunoașterii fundamentale.

Experiența OZN pune acut problema alegerii. Dr. J. Allen Hynek (1910-1986) a fost cel mai marcant om de știință convertit de la „ozn = gaz de mlaștină” la girul dat unui film de referință – Întâlnire de gradul al treilea (reg. Spielberg, 1977) - probabil, cea mai bună ilustrare a împrejurărilor de gen.

Incidentul Rendelsham – un solid Roswell britanic (26-28 dec 1980), rămâne între cele mai cel mai solide cazuri OZN cunoscut public. Doar fragmente din întreg - schița sergentului Pennington și macheta de azi, din pădurea de lângă fosta bază nucleară sunt vizitate de entuziaști sau curioși.

Un caz aparte al disputei „pseudo-” este controversa între evoluționism și anti-evoluționism. Aici, acuzele folosirii parțiale ori înșelătoare a metodelor științei sunt reciproce. Anti-evoluționiștii (de mai multe orientări) sunt anatemizați, mai presus de orice, pentru deducerea sau postularea, fără dovezi științifice, a unei instanțe raționale supraumane, implicate în geneza Universului, vieții și, desigur, speciei Homo Sapiens. Evoluționismul este negat, între altele, pe baza lipsei experimentelor doveditoare, inclusiv în cheie „neo”, adică în câmpul geneticii, lipsei formelor de tranziție între specii, melanjului fals justificator între biologic și social.

Iată doi dintre contestatarii de mare notorietate ai evoluționismului în accepțiune mainstream: sir Fred Hoyle (1915-2001) și Michael Cremo (n. 1948). Susținerile experimentale și în planul descoperirilor arheologice realizate de cei doi par atât de semnificative, încât bună parte a anatemizării drept „pseudo” se poartă cu arsenalul propagandei...

Pe de altă parte, paradigma evoluționistă actuală, deși falsificabilă, … nu se lasă, în ruptul capului, negată! Fosile sau artefacte „incomode”, ale căror autenticitate și datare sunt incontestabile, devin subiecte ale încercărilor de reinterpretare, adesea forțată. Agenda este foarte delicată și din perspectiva poziționării, publice sau în forul interior, a oamenilor de știință cu tangențe la respectiva dezbatere. Și în această privință, vom încerca să vă oferim căteva repere...în episoade viitoare.

Enumerarea exemplelor ipotezelor alternative, bazate pe experimente și descoperiri contestate de comunitatea științifică dominantă, poate continua. Câteva repere vor mai apărea, de altfel, în cuprinsul acestui episod. Se cuvine, însă, o remarcă: am menționat doar „cazuri” cu sprijin semnificativ în planul experimental și în al competențelor științifice. Lista „-logiilor” contestate, este, însă, mult mai lungă. Ce spuneți, de exemplu, despre astrologie ? Ocupația traversează milenii, în toate culturile majore, cu mare complexitate în Extremul Orient. Respingerile, denigrările în orice cheie nu au împiedicat astrologia să genereze cifre „de afaceri” incredibile.

Revenind la tema de bază a episodului: pentru o judecată rezonabilă, nu numai faptele, împrejurările sunt relevante, ci și oamenii care le propun. Cine sunt cei blamați ca adepți ai pseudoștiinței? Exemple comune sunt ufologii, detractorii încălzirii climatice antropogene, susținătorii conceptului creaționist al „Proiectului Inteligent”, astrologii, parapsihologii, practicanții medicinei alternative,...în general, oricine se situează, ideatic, în afară de mainstream.

Cea mai mare tulburare a apelor o provoacă – ușor de înțeles – oamenii de știință parțial dizidenți și cercetătorii documentariști ai „imposibilului”. Astfel de categorii (cărora li se pot adăuga și altele, de pildă observatorii calificați) conferă credibilitate ipotezelor „eretice” și sunt greu de ridiculizat. În episoadele Ereziilor moderne sunt prezentați, între „documentariști”, Charles Fort și Michael Cremo.

Cum menționam, sunt numeroase opinii conform cărora asocierea prefixului ”pseudo” izolează comunitățile de adepți (între care teoreticieni, cercetători de bună credință) ai „nerecunoscutelor” și anatemizează acele preocupări lipsite de „binecuvântarea” (inclusiv financiară) a curentelor dominante.

Dat fiind prestigiul „zeitații Știință”, este, aparent, greu de înțeles de ce teoriile „rebele” rezistă. La o privire mai atentă, însă, pot fi detectate motive semnificative.

Să observăm cum, într-un domeniu marginal, se acumulează date, observații, fapte inexplicabile sau considerate de știință drept imposibile. Fenomenul OZN este un astfel de exemplu. Oricâte explicații plauzibile s-ar produce, rămân neexplicate împrejurări atât de bine documentate, încât autoritățile fie aleg să păstreze tăcerea, fie declară imposibilitatea clarificărilor, fie emit verdicte nemulțumitoare. În condițiile în care fenomenul OZN este real pentru orice om corect informat și rațional, ufologia și ufologii au rămas eterni „meta-” sau „pseudo-” adică „pe lângă” (domeniu, adevăr), respectiv falși (teoreticieni, autori de ipoteze). Dar explozia comunicațiilor a expus pozițiile, teoriile, faptele, astfel încât segmentul de public atent la subiect nu (mai) este neglijabil, cu consecințe care trebuie – și, fără îndoială, sunt – evaluate.

Evidența și popularitatea sunt, deci, motive pentru care teoriile declarate, oficial, „pseudo” rezistă și chiar se dezvoltă. Lipsa răspunsurilor convingătoare sau percepția publică a mușamalizării adaugă la înrădăcinarea „ereziilor” științei.

O susținere semnificativă pentru teoriile alternative este și girul oferit de oameni de știință care aleg să nu respingă ipotezele care scandalizează.

Rămânând, pentru exemplificare, la domeniul OZN, profesorul J. Allen Hynek a fost un exponent pentru această categorie. De asemenea, remarci atribuite părinților astronauticii, între care Hermann Oberth, Wernher von Braun sau reacții ale unor grupuri științifice precum cel implicat în pierderea sondei marțiene Phobos II, în 1989, nu pot fi ridiculizate, ci, cel mult... „uitate”.

Prezența oamenilor de știință în susținerea, chiar și parțială, a „ereziilor” (științifice, desigur!) a fost ilustrativă în cazul, intens mediatizat, al așa-numitei „fuziuni la rece” („cold fusion”) – experimente anunțate de doi fizicieni cu certă reputație - Fleishmann și Pons - în 1989. Controversele au fost enorme. Cu toate că fenomenul a fost parțial confirmat, dar neelucidat în sutele de experimente care au urmat, cu toate că finanțatori, laboratoare și oameni de știință respectabili au contribuit la formularea unor ipoteze privind natura degajării de energie observate, eforturile nu au fost scutite de eticheta „pseudoștiinței”.

Poate fi menționat și un alt motiv pentru care teoriile alternative sunt luate în considerare: aparenta incapacitate a cercetărilor academice în a oferi răspunsuri convingătoare fie „marilor întrebări”, fie puținelor realități „imposibile”.

Nu este vorba numai de lipsa – explicabilă, de altfel – a răspunsurilor „la orice”. Sunt remarcate, concomitent, aroganța, disprețul, ridiculizarea, opacitatea, neglijarea până la negare a descoperirilor neconvenabile, practicate de dominanța mainstream.

Să rezumăm motive esențiale pentru respingerea caracterului științific al diverselor cercetări și ipoteze:

- lipsa reproductibilității controlate a fenomenelor: se întâmplă un fenomen, dar nu se poate replica (în laborator), adică nu se pot stabili condițiile în care se întâmplă... și totuși, pe baza observațiilor astfel acumulate, lipsite de stabilitate, se construiesc ipoteze;

- contradicția flagrantă cu legile cunoscute, ale științei: raportat la experimentul Fleishmann-Pons - nu se pot „smulge” neutroni din deuteriu, decât la temperaturi și folosind energii necontrolate, încă, în laborator. Sau: evoluțiile și fenomenele asociate OZN-urilor sunt imposibile fizic (nu doar mecanic); fenomene asociate parapsihologiei (de exemplu, telepatia) nu pot fi puse pe seama vreunui „câmp” de natură cunoscută...

În final, pentru că „exercițiul de imaginație” este respins adesea de către sceptici, să observăm că așa-numitele „pseudoteorii”, ori „-științe” sunt acuzate în contextele celor mai semnificative teme și cercetări ale umanității: elucidarea originii și devenirii, sursele de energie nelimitate și inepuizabile, eventuala relație cu alte lumi. Orice avans global în aceste zone ale cunoașterii ar propulsa eterogena și conflictuala noastră civilizație către posibilități și decizii pentru care, probabil, nu este pregătită.

Redactor: Florin Vasiliu