Corespondența Geneză – Legendele Olimpului

Absolvent al Academiei Militare West Point, fost militar activ în Vietnam (airborne ranger), Robert Bowie Johnson Jr. a lansat în cărțile sale ipoteze originale remarcabile, centrate mai ales pe antichitatea elenă. În esență, el argumentează că panteonul grec era, de fapt, populat de oameni (nu zei) printr-un proces de asimilare a Genezei biblice. Astfel, perechea Zeus-Hera ar corespunde lui Adam și Evei, Hefaistos lui Cain, Hercule lui Nimrod – dintre multe alte personaje asimilate. Și, bineînțeles în această cheie, nu numai personajele, dar și împrejurările și faptele „olimpiene” ar fi trasabile... în Geneză !

Mai mult: absența unei divinități originare a panteonului elen sau comutarea Șarpelui de la rău (în Geneză) la bun (în mitologia greacă) primesc, de asemenea, propuneri de explicare.

Cartea care a provocat interviul pe care vi-l propunem, acordat de Robert Bowie Johnson Jr. are titlul „Genesis Characters and Events in Ancient Greek Art” – „Personaje și evenimente ale Genezei în arta Greciei Antice”. Apărută în 2016, succede altor volume de profil – „Athena and Eden: The Hidden Meaning of the Parthenon's East Facade”(2002), „The Parthenon Code: Mankind's History in Marble”(2004), „Athena and Kain: The True Meaning of Greek Myth”(2003), „Noah in Ancient Greek Art”(2007). Documentarea extensivă și pasionată este de netăgăduit și solicită receptorului ipotezelor cel puțin un timp de reflexie... nu o reacție spontană.

Un mare merit al cărților este ilustrarea bogată și calitativă, parte a efortului de cercetare și interpretare. Cu permisiunea autorului, am preluat câteva dintre cele peste 140 de planșe comentate din „Genesis Characters and Events in Ancient Greek Art”, care susțin idei provocatoare, dacă nu chiar eretice din unele perspective contemporane.

În acest sens, dialogul pe care vi-l prezentăm, deși inevitabil restrictiv, rezumativ sau chiar lacunar, nu poate suplini sutele de pagini argumentative, dar, poate, ar îndemna la o nouă privire a unitarei și remarcabilei mitologii elene.

Redactor : Vă rog să începem prin câteva premise de ordin general, pentru mai buna apropiere de ideile pe care le propuneți. Este invitat cititorul cărții dumneavoastră să privească mitologia elenă, respectiv Geneza biblică ca poveste inspirată de o altă poveste? Întreb, deoarece există o dezbatere „clasică” privind originea miturilor: împrejurări reale sau imaginație.

Robert Bowie Johnson, Jr.: Trebuie să încep prin a spune că grecii antici și-au creat, ei înșiși, fundamentele culturii - teatru, arte, filozofie, sporturi, știință, arhitectură. Între multe altele, au construit două temple excepționale - cel dedicat zeiței Atena, pe Partenon - locul superior al Acropolei, respectiv templul lui Zeus din Olimpia. Oare, atunci când au creat templele, acei oameni remarcabili, întemeietori ai culturii, să-și fi spus: „măi, să fie! nu știm de unde venim, cine suntem, în ce credem... avem de împodobit templele, așa că trebuie să inventăm niște mituri...” Aceasta este o ipoteză ridicolă. Cine ar fi însărcinat cu construirea miturilor? Acela ar spune „avem nevoie de o femeie pe care să o adorăm; să o slăvim, de aceea să construim o statuie de 20 de metri, din materiale prețioase, pe care să o numim Atena, zeița Greciei... sunteți de acord?... Da!!...” Nu, sigur că nu a decurs așa.

Singura reconstituire fizică a zeiței Atena din Partenon, la dimensiunea originală de 11,5 metri înălțime, aflată la, la rându-i, în replica 1:1 a Partenonului, la Nashville, SUA.

În antichitate, statuia a fost realizată între 447-438 î.Hr. de celebrul sculptor Fidias. Reconstituirea s-a făcut după copii, între care statuetele Varvakeion (1,05m), Lenormant (42 cm), Patras (86 cm) ș.a.; descrieri ale istoricilor antici Plutarh și Pausian, reprezentări pe monede. Statueta Varvakeion este din marmură, a fost realizată de romani în sec.2 d.Hr. și se află, în prezent, la Muzeul Național de Arheologie din Atena, ca și Lenormant. Radio-cititorul interesat poate găsi pe net, cu puțin efort, imagini ale acestor surse remarcabile.

Replica din Nashville a Partenonului a fost finalizată în 1931; statuia Atenei a fost realizată între 1982-1990, sub conducerea sculptorului Alan LeQuire (în foto la baza statuii).

Robert Bowie Johnson, Jr.: Personajele mitologiei elene se află pretutindeni în arta și reprezentările pe temple și vase. Artiștii antici greci ne-au încunoștiințat despre identitatea, originea și credința lor. Și, dacă priviți reprezentările, de orice fel, vedeți oameni (nu zei - n.red)...oameni și iar oameni. Cuvântul „zei” este, în greacă, „θεοί” (theoí), însemnând și „așezători” (placers în interviu) - aceștia fiind cei care au pus bazele sistemului religios. Grecii antici și-au trasat arborele genealogic, până la prima pereche - Zeus și Hera, corespunzând cu Adam și Eva.

Zeus este considerat „tată al zeilor și oamenilor” - ceea ce îl leagă direct de Adam. Homer se referă, de peste 100 de ori, la Zeus, ca „tatăl Zeus”.

Soția sa, Hera, este numită „mamă a tuturor” de un alt poet, Alcaeus. Deoarece este, de fapt, Eva! Hera este, în mitologia elenă, zeița căsătoriei, fiind aceeași Eva în ipostaza de prima femeie-soție; de asemenea, grecii au venerat-o ca zeiță a nașterii, tot pentru că era biblica Evă - întâia mamă.

Cuplul primordial, Adam și Eva, este identificat de autor cu Zeus-Hera. Fructul oprit, nenumit în Geneză, este mărul, în reprezentările mitologice grecești, răspândite apoi în cultura europeană. În viziunea autorului, consumarea fructului oprit ar fi însemnat, însă, pentru grecii antici, un act eliberator, triumfător al umanității de sub dominația zeului creator (neglijat ca personaj). Astfel, șarpele era, spre deosebire de cultura iudeo-creștină, un simbol al înțelepciunii și iluminării omenirii, iar Adam/Zeus - aducătorul cunoașterii eliberatoare.

Robert Bowie Johnson, Jr.(cont): Deci, este imposibil de înțeles semnificația religiei cuprinse în arta greacă, a marilor temple, fără a o conecta cu oamenii și evenimentele Genezei. Pentru că ne este transmisă aceeași poveste. Geneza descrie evenimentele și personajele începutului umanității. Arta Greciei Antice reprezintă aceleași evenimente și aceiași oameni. Desigur, au nume diferite, precum în exemplul Adam/Zeus și Eva/Hera. Și povestea este aceeași ca a Genezei, cu excepția (notabilă, totuși nu singura - n.red) a șarpelui - care iluminează elenistic umanitatea, și nu o induce în eroare. Este partea opusă a aceleiași monede.

Inversiunea de roluri față de paradigma iudeo-creștină a apărut, în ipoteza autorului, și în cazul celor doi fii ai lui Adam și Evei - Cain și Set, identificați de grecii antici cu Hefaistos (fierarul, erou pozitiv), respectiv Ares (războinicul, negativul, semănător de discordie). Scripturile trasează, dimpotrivă, descendența lui Set până la Iisus, iar linia lui Cain este cea a „răilor”. În această cheie elenistică inversată, „oamenii-Set” sunt centaurii, cruzi, răpitori, față de linia „bună” cainită.

Robert Bowie Johnson, Jr. (cont): Dar, nu numai personajele, ci și evenimentele sunt aceleași. Hercule - același cu Nimrod din Geneză - trebuie să-i cucerească pe cei care au părăsit „iluminarea” oferită de șarpe și să-i aducă înapoi, la așa-numita înțelepciune a șarpelui. Trebuie să-i cucerească pe acești oameni, zeii greci temându-se de fiii (eretici ai n.red) lui Noe. Este simbolistica muncii lui Hercule - care trebuie să revină la pom și să ia merele. Povestea este reprezentată în 12 scene sculptate ale templului din Olimpia, al lui Zeus. Sunt minunate, simplu de înțeles, și „ne-mitologice”! Relatează ceea ce s-a întâmplat. Nu există un zeu creator in sistemul religios al grecilor.

Redactor: Scuzați-mă pentru întrerupere și eventuala greșeală... ar fi, totuși, greu de găsit o altă cultură antică, de anvergură comparabilă, care să înceapă cu altcineva decât ființe supraumane...zei. Înțeleg că susțineți, implicit, că antichitatea greacă a fost printre foarte puținele, dacă nu singura inițializată prin oameni, ulterior zeificați. Totuși, toate celelalte culturi se inițializează prin...zei.

Robert Bowie Johnson, Jr.: Iertați-mă, dar nu cred că este adevărat. Există o carte, pe care o citez adesea - „Mitul zeiței” (The Myth of the Goddess), scrisă de doi excelenți oameni de știință - Ann Baring și Jules Cashford. Ei reconstituie figurile mitologice din zona mediteraneană și a Orientului Mijlociu și indică o (singură) zeiță, pe numele sumerian Nammu; cercetând Geneza, ultima femeie (prediluviană - n. red) din descendența lui Cain (4:22) se numea Noema...aproape la fel. Ea era cea venerată și adorată de greci; poartă caduceul - șarpele dublu, încolăcit. Semnifica domnia șarpelui, înainte și după Potop. Această femeie, Noema, a trecut Potopul ca soție a lui Ham, fiu al lui Noe. Ea a inspirat și instigat rebeliunea contra lui Noe și a descendenților săi temători de zeul despre care grecii antici nu relatează. În cartea mea, „Personaje și evenimente ale Genezei în arta Greciei Antice”, prezint fotografii ale unor vaze cu scene ale nunții lui Ham cu Noema. Grecii îi numesc Chiron și Chariclo, dar sunt aceiași. Și, chiar reprezentați de greci drept nimfă și centaur, ei erau, în Geneză și realitate, oameni. Noema s-a „grefat” liniei lui Cain, în care oamenii primează față de Dumnezeu, sau chiar îl înlocuiesc.

Într-o reprezentare unică prin înscrisul pe care-l poartă vasul, Centaurii (descendența crudă a lui Set/Ares) îl fac una cu pământul pe un om - reprezentant generic al descendenței cainite, lângă care scrie „Kaineus”. Răpirile femeilor cainite erau frecvent reprezentate. A avut loc, însă, remarcabila împrejurare a îmblânzirii lui Ham/Chiron (reprezentat ca un centaur „hibrid” cu corp întreg uman) de către Noema (Nammu a sumerienilor, Chariclo a grecilor). Prin aceasta, descendența cainită ar fi supraviețuit Potopului, merit acordat celei desemnate printr-un epitet - Athana - adică „nemuritoarea”, devenit nume: Atena.

Robert Bowie Johnson, Jr.(cont): Noema a restabilit, prin fiul ei Kuș/Hermes și, mai ales, prin nepotul ei, Nimrod/Hercule, calea lui Cain după Potop - situație celebrată de religia greacă. Dacă ne-am imagina în Partenonul anilor 430 î.Hr., am vedea o imagine uriașă din aur și fildeș, a Atenei - ca glorificare a acelei femei, Noema. Ea are un șarpe ridicându-se din scutul său - este șarpele Genezei. În Geneză, Dumnezeu îl condamnă pe șarpe să se târască; din contra - în sistemul religios antic, grecii îl înalță, îl consideră „iluminator”, opus dominației lui Dumnezeu.

Deci, Atena îl are pe șarpe alături, ca prieten. În mâna dreaptă a reprezentării sale ca idol în anticul Partenon, ea ține Nike sau Victoria - iar mesajul e foarte simplu: „aceasta este femeia a cărei prietenie cu șarpele a condus la victoria umanității asupra lui Noe și a zeului său”.

Deci, aș concluziona - nu știu despre culturile australiană, africană și altele asemenea,...

Redactor: ...dar cea egipteană, babiloniană, chiar mai vechi, precum cea sumeriană...toate încep cu zei.

Robert Bowie Johnson, Jr.: Nu; glorifică oameni. Zeii lor sunt oameni. De exemplu, Isis este o persoană în Egipt. Ea arată exact ca o femeie. Este versiunea egipteană a femeii Noemi, din Geneză. Toate aceste zeițe arată, în reprezentări, precum femeile; toți zeii au înfățișare de bărbați - aceasta deoarece sunt, cu toții, femei și bărbați zeificați.

Platon însuși, într-unul din dialoguri, - Euthydemus, cred - atribuie lui Socrate declarația că Zeus, Apollo și Atena sunt stăpânii și strămoșii săi. Acesta este un prim indiciu că erau oameni (nu zei - n. red). Apoi, etimologic, cuvântul theoi (zei, gr.) înseamnă așezători (engl. placers) – incluzând și sensul de cei care au stabilit sistemul religios.

Există și povestea despre Hercule, eroul, care îi corespunde regelui Nimrod al Genezei, marele cuceritor. Hercule a îndeplinit munci remarcabile, ca om pe Pământ; iar la sfârșitul vieții, Nike (victoria) care se confundă uneori cu Atena, îl ia pe Hercule, să-și întâlnească strămoșii, devenind, și el, nemuritor. Deci, este clar că panteonul, grupul de zei sunt, cu excepții minore, oameni, iar grecii antici transmit aceeași relatare precum Geneza.

Redactor: o întrebare punctuală: există, în mitologia antică, un personaj numit, care să-i corespundă lui Abel, fratele lui Cain? În cartea dumneavoastră, îi identificați pe Cain și Set cu elenii Hefaistos, respectiv Ares, aceștia din urmă - primii doi fii ai cuplului Zeus-Hera. Astfel, episodul esențial din Geneză, al fratricidului, lipsește. Să fi fost și aceasta o decizie a oamenilor care au construit mitologia greacă?

Robert Bowie Johnson, Jr.: Ei bine, conflictul dintre Cain și Abel a fost reprezentat pe Partenon. Între altele, o serie de patru scene sculptate s-au distrus în secolul al 17-lea. Dar, înainte de aceasta, un francez, Jaques Carey, a fost acolo și a desenat imagini din Partenon. O parte din acele desene au supraviețuit, între care cele 4 scene care înfățișează fratricidul lui Cain asupra lui Abel. Cred că (grecii antici) nu au fost prea mândri pentru împrejurare, deoarece au plasat scenele sculptate pe latura de sud a templului, sus, pe mijloc, într-un loc dificil de observat. Eu prezint aceste scene în cartea mea. Grecii antici știau deci, despre acele împrejurări ale Genezei.

Latura sudică, lungă, a Partenonului poartă indiciul exploziei, în 1687, în timpul Războiului dintre Sfânta Ligă și Imperiul Otoman, a depozitului de pulbere (!) pe care îl adăpostea. Turcii ocupaseră Atena, iar venețienii îi atacau.

Metopele 13-16 (spații libere în zona frizelor, împodobite cu basoreliefuri) prezintă episodul fratricid dintre Cain și Abel. Astfel: Cain (primul născut, cel mai înalt) vorbește cu Abel. Apoi - Cain în dispută cu soția lui, presupunerea fiind - în legătură cu natura ofrandei pentru Domnul; nr15 și 16: întâlnirea pe câmp (Cain era agricultor) și uciderea lui Abel. Cronologia pare derutantă, Cain și-a luat soție după fratricid, dar un posibil motiv al fratricidului - natura ofrandei rămâne plauzibil pentru disputa domestică. Aspect minor față de epica reprezentată (n.red).

Partea sudică, a expunerii respectivelor metope pe Parthenon era cea mai puțin accesibilă vizitatorilor, datorită amplasamentului și reliefului Acropolei.

Redactor: vă rog, scuzați-mă, dar întorcându-ne la fiii lui Adam și ai Evei, numărăm trei: Cain, Abel și, după episodul fratricid, Set. Pe de altă parte, Zeus și Hera au avut doar doi copii. Conform teoriei dumneavoastră, ar rezulta deci, că, într-un fel sau altul, cultura Greciei Antice ar fi „șters” sau evitat existența lui Abel, cu singura excepție a scenelor sculptate, demult distruse. Nici un o altă referire sau reprezentare.

Robert Bowie Johnson, Jr.: Așa este; grecii antici au cunoscut existența lui Abel și a episodului fratricid, însă l-au eliminat din atenția publică. Pe de altă parte, Abel nu a avut urmași, pe când Cain și Set au avut, oferind astfel posibilitatea slăvirii descendenței cainite, exponentă a umanității care, pretutindeni în arta greacă, învinge grupul lui Set - reprezentanții lui Dumnezeu.

Redactor: În timp ce pomul vieții, diferit de cel al cunoașterii binelui și răului, este prezent în alte tradiții, mai vechi, nu este ciudat că nu apare și în cultura greacă antică?

Robert Bowie Johnson, Jr.: Ce anume?

Redactor: Arborele vieții, cel de-al doilea din Eden, la care accesul lui Adam și al Evei a fost interzis, după ce au mâncat fructul arborelui cunoașterii. Geneza relatează despre doi arbori, a căror semnificație este, probabil, foarte mare, în istoria umanității. În mitologia greacă, doar pomul cunoașterii - un măr - este preluat din Geneză, în timp ce pomul vieții, care conține fructele nemuririi, nu a fost preluat. Aveți idei în această privință?

Robert Bowie Johnson, Jr.: Da. Mărul încolăcit de șarpe este reprezentat frecvent în mitologia greacă; mai mult - Nimrod/Hercule trebuie să ia fructele. Deasupra intrării templului lui Zeus din Olimpia există doua basoreliefuri: într-unul, Hercule ucide un om cu trei corpuri. Bineînțeles, nu există astfel de oameni; creatura reprezintă pe cei trei fii ai lui Noe. A doua scenă îl arată pe Hercule/Nimrod al Genezei împingând, ajutat de Atena, cerurile și, odată cu acestea, pe Dumnezeu. Astfel, Hercule poate primi merele de aur, din pomul șarpelui, de la Atlas - revelat, astfel, ca ultim rege al lumii cainite dinainte de Potop – Atlas corespunzând lui Lameh din Geneză.

Ca observații, doar șarpele încolăcit pe măr apare în majoritatea scenelor; de asemenea - specia copacului nu este menționată nicăieri în Geneză; mărul provine din tradiția greacă. După cum arăt în cartea mea, „Personaje și evenimente ale Genezei în arta Greciei Antice”, am găsit, din întâmplare, un vas din 410 î.Hr. care prezintă șarpele încolăcit. Edenul era numit de greci „Grădina Hesperidelor”, însemnând „de vest”. Adică, pentru a ajunge acolo trebuia mers spre vest, în acord cu Scripturile, conform cărora civilizația s-a dezvoltat la est de Eden. Revenind la vaza antică remarcabilă despre care vorbeam, ei bine, pe ea sunt reprezentați doi arbori! Cel încolăcit de șarpe și încă unul, care arată la fel, dar fără șarpe asociat. Acesta din urmă ar fi, cred eu, arborele vieții. Nu l-am găsit reprezentat altundeva; aveți dreptate - de obicei apare doar mărul cu șarpe. În plus, pe vasul despre care vorbesc, apar și personajele-cheie ale rebeliunii împotriva lui Noe și urmașilor acestuia; astfel, apar: Atena/Noemi, ultima femeie descendentă prediluviană a lui Cain; fiul său, Hermes/Cuș și nepotul său, Hercule/Nimrod. De asemenea, este prezentat Lameh, ultimul rege cainit, împingând bolta cerească.

Scenă complexă pe vasul pictat din anul 410 î.Hr. prezentând - situație unică - cei doi arbori din Grădina Hesperidelor (Edenul mitologiei grecești): al cunoașterii (încolăcit de șarpe), respectiv al vieții. Corespondență ipotetică, desigur, dar interesantă.

Despre semnificația principală a scenei - în episodul al doilea.

Stimați cititori și ascultători, în episodul următor vă vom prezenta și partea a doua a interviului cu Robert Bowie Johnson, Jr., autorul cărții Genesis Characters and Events in Ancient Greek Art - Personajele și evenimentele Genezei în arta Greciei Antice.

Din episodul prezent, distingem, între altele, ipoteze provocatoare, precum identificarea cuplului primordial Adam-Eva cu olimpienii Zeus-Hera; trecerea „în umbră” a episodului fratricid între Cain și Abel și continuarea poveștii cu Cain/Hefaistos (băieții buni, descendenții cărora luptă pentru oameni) și Set/Ares (cei care se opun independenței umanității). Incitantă este și pozitivarea șarpelui - prezentat în arta greacă drept sfătuitor și susținător al Atenei. (Este interesant că ipostaza malefică a șarpelui este specifică doar tradiției religioase iudeo-creștine, în timp ce în alte culturi este asociat cu înțelepciunea, mijloacele de vindecare, inițierea (inclusiv a unei noi civilizații), „patul” cosmic dintre ciclurile Universului - pentru a spicui doar dintr-o bogată simbolistică favorabilă sau productivă a șarpelui în raport cu omul.)

În fine...dacă ați citit sau audiat până aici, înseamnă că exercițiile imaginației nu vă lasă indiferenți.

Este ceea ce își propune seria Erezii moderne.

redactor: Florin VASILIU