A (re)descoperit Columb America? (p2)

Întrebarea se poate pune, în prezent, din mai multe perspective.

Autori nord-americani contestă stabilirea Zilei lui Columb (Columbus Day) pe 12 octombrie, ca sărbătoare federală a SUA. În unele state, a fost înlocuită cu Ziua nativilor americani, Ziua Indigenilor sau Ziua Descoperitorilor. Motivația este bazată pe acumularea de probe, conform cărora Columb nu a atins America De Nord.

Dar, debarcarea lui Columb, în 1492 pe insule din Caraibe și, ulterior, pe coasta nord-estică a Americii de Sud, sunt fapte stabilite istoric. De asemenea, deși avizat, după revenirea din călătorii, privind posibilitatea de a fi descoperit un continent nou, Columb a rămas convins, cel puțin în declarații, că a atins coasta estică a Asiei.

Există un element de context care se cuvine accentuat. În secolul al XV-lea, o expediție exploratorie care implica traversarea oceanului era atât de riscantă și costisitoare, încât susținătorii financiari interesați erau foarte puțini. Pare că interesul economic oarecum primitiv (goana după mirodenii și aur) ar fi fost decisiv, secondat de implicațiile politice. Columb a fost sprijinit, inclusiv financiar, de perechea regală spaniolă (regele Ferdinand și regina Isabella), în timp ce Giovanni Cabotto, adoptat de anglofoni drept John Cabot era finanțat de industriași din Bristol și susținut simbolic de regele Henric al VII-lea (al Angliei). În episodul precedent a fost menționată atingerea de Cabot, în 1497, (la 5 ani după prima expediție a lui Columb) a nord-estului Americii de Nord.

Privind peste timp în această cheie, să remarcă prefigurarea curentelor colonizatoare ale Americilor – englezii în nord, spaniolii în centru și sud - precum și menținerea, și azi, a respectivelor „impregnari” culturale, politice și economice.

Din aceste perspective, este posibil ca formularea Columb a descoperit America de Sud și Centrală pentru (hispano)-europeni să se apropie de fapte.

Dar...civilizații milenare, cu performanțe inexplicabile, înfloriseră în acele Americi încă din antichitate. Observații antropologice de bază lasă întrebări fără răspunsuri convingătoare. De exemplu, multiple fizionomii specifice zonei, relevate de izvoare arheologice, nu erau indo-europene, africane sau asiatice.

Într-o astfel de abordare, este evident că Americile de Sud și Centrală fuseseră descoperite cu mult înaintea lui Columb...

Un alt fapt interesant este „claustrarea” civilizațiilor precolumbiene pe un continent protejat de primele două oceane ale Terrei. Greu de explicat pentru civilizații de nivel înalt: precolumbienii urmași ai unei antichități fabuloase nu aveau cunoștințe și veleități de navigatori și se cantonaseră în zonele înalte ale continentului. Așteptau promisa revenire dinspre mare a unor zei civilizatori, inițiatori. Nu au pornit în descoperirea altor continente, a căror existență le era, se pare, necunoscută.

Ar exista, totuși, o excepție, la presupusa ignoranță a civilizațiilor precolumbiene privind geografia Pământului. Supuse unor intense controverse, colecțiile de pietre gravate Cabrera și Colca, aflate partial la muzeul din Ica, Peru, oferă descrieri ale unei lumi străvechi, refuzate de istoria oficială.

În legătură cu subiectul acestui episod, cel puțin două dintre respectivele pietre poartă gravat, în andezitul dur, posibile reprezentări ale globului terestru, dintr-un trecut cu mult anterior apariției lui Homo Sapiens Sapiens, imaginat doar de paleozoologi și geologi. Astfel, o posibilă reprezentare parțială a globului apare gravată pe una din miile de pietre de la Ica; unii cercetători consideră figurate Americile și rifturile suboceanice: atlantic, respectiv Juan de Fuca și al Pacificului de Est; alții se abțin de la comentarii după ce declararea pieselor ca falsuri a fost dificil de argumentat. Radio-cititorul interesat poate găsi pe net informații extraordinare despre „the Ica stones” din colecția dr. Cabrera.

Oricât de fascinantă ar fi redescoperirea lumilor străvechi din America de Sud și Centrală, pare clar că nu a existat o filiație a cunoașterii prin care să se fi transmis, peste secole sau chiar milenii, informațiile necesare pentru realizarea marilor călătorii. Nu se cunosc tentative ale americanilor precolumbieni de a traversa Atlanticul sau Pacificul.

Prin contrast, civilizațiile antice ale Orientului Apropiat și Mijlociu, urmate de Grecia Antică, au reușit să transmită, peste timp, științele prin care au înflorit. Este puțin cunoscut, chiar și azi, faptul că, în Evul Mediu european bigot și opresiv, învățați din lumea arabă au fost păstrători și continuatori ai filonului cunoașterii antice, inclusiv în plan geografic.

Nu este, deci, surprinzătoare menționarea, în contextul descoperirii continentului american, a eruditului Abu Raihan al-Biruni.

Născut în anul 970 lângă Marea Aral, pe teritoriul din prezent al Uzbekistanului, al-Biruni a asimilat resursele științifice ale vremii și - mai mult – a recuperat, sistematizat și, pentru timpul său, modernizat datele Greciei Antice în elaborarea unei impresionante monografii a lumii mediteraneene.

Al-Biruni era dintre cei care știau (în secolul al XI-lea!) că Pământul e sferic. Matematician, astronom, cartograf, a reușit construirea unui glob pământesc cu diametrul de aproape 5 metri, care includea cele mai avansate cunoștințe geografice ale vremii, inclusiv deduse prin propriile eforturi, de exemplu circumferința Pământului. Realizările lui Abu Raihan al-Biruni au fost egalate de europeni abia sute de ani mai târziu, în Renaștere.

Capodopera lui al-Biruni se numește Codex Masudicus; este considerată în istoria științei lucrarea de referință a timpului în astronomie, „puntea de legătură” între antichitate și perioada modernă.

În Codex Masudicus eruditul arab evocă posibilitatea existenței continentului american, interpretând poziționarea pe globul său a tuturor locurilor pe care le recenzase prin asidua muncă de colecționar de referințe.

Ca astronom, cartograf și geograf, al-Biruni și-a dat seama că punctele cunoscute acoperă doar două cincimi din glob (EurAsia) și a dedus, inclusiv prin argumente geofizice, că o uriașă masă de uscat, un continent adică, ar trebui să existe undeva în cele trei cincimi din glob reprezentate, în epocă, de o uriașă „pată albă” care includea oceanul.

Există, deci, motive, ca al-Biruni să fie creditat cu descoperirea teoretică a Americii, înainte de anul 1100, prin procedee complexe, noi, admirabile, incluzând logica aristotelică... metode neegalate, apoi, sute de ani!

Probabil, nu este o coincidență de nume între sus-menționatul Codex Masudicus, elaborat de eruditul al-Biruni și o altă personalitate a lumii islamice – istoricul și geograful Abu al-Hasan al-Masudi. Acesta din urmă scria – atenție! - în anul 956, despre o călătorie întreprinsă în 889, având – coincidență – ca port de plecare Delba, din provincia spaniolă pe atunci preponderent musulmană Andaluzia; Delba a fost si portul plecării lui Columb.

Conform lui al-Masudi, expediționarii au navigat timp de luni spre vest, atingând, până la urmă, uscatul; au schimbat bunuri cu nativii și au reușit să revină. Al-Masudi a lăsat și o hartă înfățișând ceea ce el numea „pământul necunoscut”.

Radio-cititorii interesați pot găsi online remarcabilele hărți ale erudiților lumii islamice al-Masudi (sec. X) și al-Biruni (sec. XI). Cu minime cunoștințe geografice școlare, se poate înțelege, în cel puțin una, presupunerea reprezentării... Americii de Sud! Conturul aproximativ al acesteia este senzațional, peste relatarea - ea însăși remarcabilă – a reușitei traversării Atlanticului în anul 889.

Dar - pentru a folosi o expresie uzuală – asta nu e tot! Izvoarele istorice par a indica încă două relatări semnificative ale traversării Atlanticului în secolele X-XI.

O astfel de reușită ar fost rezultatul expediției din anul 999, conduse de un anume Ibn Farrukh. Cealaltă călătorie a fost prinsă în cronică de geograful musulman al-Idrisi, care activa în mediul multicultural stimulativ și tolerant al Siciliei anilor 1100.

Al-Idrisi a scris că un grup de musulmani a navigat spre vest, pornind de la Lisabona, timp de 31 de zile, până la atingerea unei insule, în zona de azi a Mării Caraibelor. Întocmai precum Columb, dar mai devreme cu 400 de ani! Navigatorii au fost luați și ținuți prizonieri, timp de câteva zile, de nativii de pe insulă, apoi au fost eliberați prin mijlocirea unui traducător trăitor local, care vorbea araba! Acest „amănunt” ar indica existența altor contacte, anterioare, neînregistrate în cronicile vremii, între arabi și nativii americani. Situația are sens, considerând menționarea de către al-Masudi a călătoriei reușite din anul 889.

Alt capitol uimitor în descoperirea Americii i-ar fi avut ca protagoniști, în anii 1300, pe navigatorii puțin cunoscutului imperiu vest-african Mali. Atât America de Nord (în apropierea fluviului Mississipi sau în Arizona), cât și cea de Sud poartă, în situri arheologice, indiciile clare ale culturii Mali, iar exploratori post-columbieni au relatat despre orașe părăsite din Brazilia de azi în care au găsit numeroase inscripții în limba Mandinka (cum erau numiți oamenii din Mali).

Mai mult, însuși Columb relata, cu peste un secol mai târziu, găsirea, în America de Sud, a urmelor culturale vest-africane, între altele, în felul în care era procesat aurul cel mult-râvnit. Chiar cuvântul aur, în limba nativilor, avea etimologie arabă.

Această încercare de culegere a argumentelor existenței precursorilor lui Columb din Lumea Veche în Americi nu poate omite celebra hartă a amiralului turc Piri Reis. Conform notelor autorului, harta a fost întocmită în 1513 după resurse mult mai vechi, care includeau hărți din antichitatea greacă și arabă. Desigur că amiralul turc era la curent și cu datele expedițiilor vremii, la doar două decenii de la călătoriile lui Columb. Descoperită în 1929, la Istanbul, harta lui Piri Reis prezintă, cu o precizie nemaiîntâlnită, coasta estică a întregii Americi de Sud, mai mult – cursurile unor râuri și lanțul muntos al Anzilor, aceștia din urmă atinși de europeni la abia un deceniu după întocmirea harții.

Dar, uimitoarele „imposibile” ale hărții lui Piri Reis sunt figurarea țărmului (uscatului!) Antarcticii, acoperit de milenii cu gheață de peste 1 Km grosime, precum și poziționarea elementelor într-un sistem cartografic actual și azi, așa cum apar văzute dintr-un punct aflat în spațiu, pe o orbită joasă a Pământului! O incredibilă, fidelă „proiecție în plan” – cum este numită - a unei părți a globului, realizată dintr-un loc inaccesibil până târziu in secolul XX! Desigur, mediul online oferă posibilitatea examinării hărții.

Dacă asemenea resurse documentare au ajuns până la noi, este de presupus că erau doar o parte din informațiile cu caracter geografic disponibile în secolul al XV-lea. Chiar dacă rutele maritime transatlantice fuseseră deja parcurse de înaintași temerari, venise timpul angajării în expansiunea pe glob a unor țări europene cu tradiție în navigație. Erau zorii sistemului colonial – timp și demersuri rezonante în istoria umanității.

Și, cum orice epopee are nevoie de protagoniști cu nume, pionieri destinați respectului posterității și construcției ascendentului politic, majoritatea manualelor de istorie vorbesc azi despre „Cristofor Columb, descoperitorul Americii”.

Redactor Florin VASILIU