Povestiri din studioul artelor: Sergiu Cioiu 80 - Timpul marilor intalniri

Sambata 31 Octombrie ora 21

Realizator Magdalena Tara

"Aerul Bucureștilor din 1940 uneori acel aer rămîne veșnic în plămînii omului. mulți se întorc cu gîndul, unii se întorc cu câte o faptă, cu vreun interes, alții se întorc ca să se resurseze, sunt unii cere se întorc pur și simplu.

Eu revin cîteva luni pe an, toamna și primăvara, fiindu-mi dor de un public care încă ascultă cu plăcere cântecele mele, cântate sau spuse de mine.Mama a fost o întîlnire de de neuitat, ea m-a înțeles dincolo de interesele primordiale de a alege o meserie serioasă și avantajoasă, cum ar fi fost medicina, ingineria, arhitactura, finanțele și economia.Tata era delicat și sensibil, mai greu de convins că din teatru, muzică și poezie se poate trăi. Pînă la urmă s-a lămurit și s-a putut bucura de unele succese ce le-am avut în tinerețe dar ar fi dorit să fiu în organigrama unui teatru serios, cum ar fi fost Naționalul. oricum a fost o întîlnire care îmi dă de gîndit și azi, cînd realizez cît de efemer și de ușor uită omul emoțiile și cît de mult este legat de averile concrete, adică de bani și acareturi.

Vlad Cretu - chitara

Profesorii - Din această categorie nu pot trece cu vederea pe cei de la care am învățat cîte ceva. Învățători, profesori, un grup de oameni pasionați care deschid orizonturi și decid o anumită orientare, fie spre tehnică - matematică / fizică - științe naturale, biologie, chimie, fie spre lumea artelor, literatură, istorie, filosofie.
Meseria de actor, de om de scenă, legat de comunicarea cu marele și micul public îți dă posibilitatea întîlnirii unor oameni publici, celebrități, oameni cu notorietate, unii foarte valoroși. Din această categorie nu pot trece cu vederea pe cei de la care am învățat primele noțiuni practice asupra artei actorului. Constantin Dinescu, Ion Căileanu, apoi Dina Cocea, Sanda Manu, însfîrșit, Costache Antoniu, Ion Finteșteanu, Alexandru Finți, actori de talie care te inspirau doar vîzîndu-i pe scenă darmite să poți avea un sfat o părere sau o indicație. Poate ar fi trebuit să încep cu cei care au fost profesori la clasa de actorie Costache Antoniu, între 1960 și 1964 Ion Cojar, Petrică Vasilescu sau Beate Fredanov și Zoe Stanca Anghel cu care am lucral rolul de diplomă Treplev din Pescărușul lui Cehov, la Teatrul Studenților IATC, Cassandra, care, din păcatem azi nu mai există.

Lyuben Gordievski - pian, baian si Vlad Cretu - chitara

Nu-l uit nici pe Florin Piersic intalnire care mi-a fost prilejuita de Dina Cocea, ca să îmi recomande un repertoriu mai potrivit pentru candidat sau un student în primul an la teatru.Mai tîrziu, pentru că am avut considerație pentru teatrul muzical, pentru revistă și musical, am cunoscut pe cel care era la vremea anilor 60, directorul Teatrului C. Tănase. Firește o întîlnire primordială, întrucît reușind să-l conving, atît pe dînsul cît și pe cei cîțiva actori întruniți să mă respingă sau să mă accepte ca actor al acestui teatru, am devenit cunoscut ca interpret de cântece și de cuplet, ba chiar am fost selecționat de Bruno Coquatrix pentru turneul din Franța. Acolo l-am cunoscut personal pe Aznavour. Pe Becaud îl văzusem, la Sala Palatului, apoi și Aznavour a avut un recital pe aceeași scenă în fața a 4000 de spectatori. De data aceasta aveam prilejul să îi vorbesc lui Charles Aznavour la barul artiștilor din culisele Olympiei, unde aveau acces numai artiștii acestui loc mitic.Aznavour era, la vremea aceea un om cu o aparență modestă, dar nu tocmai ușor de abordat, pentru un necunoscut ca mine. (Acțiunea se petrecea cu peste 60 de ani în urmă, în 65, încă nu lansasem Cântecul Vântului.) Se simțea un efort de a fi amabil cu un cântăreț absolut necunoscut care încă nu cîntase pe o scenă internațională. La vremea aceea, eram pradă timidității și nu aveam curajul pe care ți-l dă experiența și confruntarea cu adevăratul public. Am reușit totuși să aflu și să înțeleg ce însemnătate are o poveste într-un cîntec, apropo de Il faut savoir. Abia mai tîrziu mi-am dat seama ce important a fost acel momentum în care la Paris datorită domnului Bruno Coquatrix, am cunoscut o lume a showbizului. Regine, L'Athelier, Brel, chansonetiști-barzi, autori-compozitori-interpreți, Brassens, Leo Ferré, modele pentru mine. Încă din momentul în care am fost angajat, ca actor al Teatrului Constantin Tănase, am căutat să-mi alcătuiesc un repertoriu cu cîntece care să satisfacă această dorință de a cânta povești. Primii actori cunoscuți care mi-au oferit un rol au fost Horia Șerbănescu și Radu Zaharescu, care m-au încurajat a face imitații. I-am imitat pentru o scurtă perioadă pe Yves Montand, Aznavour și Becaud, apoi am trecut la un repertoriu ceva mai personalizat, odată ce am cunoscut personal pe marii compozitori de muzică ușoară ai acelor timpuri, Nicolae Kirculescu, Henry Mălineanu, Temistocle Popa, Vasile Veselovski, Aurel Giroveanu, Laurențiu Profeta, Gelu Solomonescu, Andrei Proșteanu, Vasile Vasilache Jr., Ion Cristinoiu, Cornel Fugaru, Radu Șerban. Ei, toți, sînt prezenți albumul intitulat Cine a găsit tinerețea mea. Cu Becaud istoria este mai specială, atîta vreme cît am cîntat Merci Becaud, în urma impresiei pe care mi-a făcut-o din primul moment, a Sala Palatului și a faptului că l-am prezentat la TVR, invitat fiind de Valeriu Lazarov care a înregistrat, într-unul din vechile studiouri Tv din Moliere, un recital cu Becaud și instrumentiștii săi, un spectacol excepțional, live. Probabil nu s-a înregistrat. L-am prezentat din regia studioului, ca o surpriză... faptul m-a marcat definitiv, de multe ori am fost comparat cu M. Cent mille Volt.Tot în acea perioada l-am cunoscut pe Romulus Vulpescu.Romulus și eu,
Cîndva și mereu...
Încerc să scriu cîteva rînduri în amintirea acelor zile extraordinare petrecute cu Romulus Vulpescu, cînd am cunoscut-o și pe Doamna Ileana, marea noastră autoare, cea discretă, tandră, atentă și fină observatoare a vieții pe care o trăim, cu rele și bune, soția lui Romulus, cea care l-a iubit, l-a sprijinit, l-a înțeles, și m-a adoptat și pe mine cu întreaga mea familie, ca prieteni și admiratori.

Era într-un mai. De-abia terminasem facultatea și, actor fiind, îmi căutam un repertoriu care să-mi dea posibilitatea de a juca idei, de a face un anumit fel de teatru, de unul singur, așa cum, de fapt, nu se face teatrul - artă colectivă, artă a sincretismului, a pluralităților de talent, de personalitate, de viziune, într-un întreg în care explodează emoția estetică fără de care nu se rîde, nu se plînge, nu se înfioară și nu s-ar revini la acest miracol, unde lumea aplaudă un act de creație colectiv.
Unul dintre creatorii de miracole, știam deja, că este Romulus Vulpescu, acest om cu un suflu puternic renascentist, într-un deceniu destul de mizerabil. Mă pregăteam să fiu actorul unui teatru de estradă, unde, se spun cuplete, se satirizează, se cîntă, se dansează, e mult umor, se rîde...
Romulus a fost primul care mi-a făcut cunoștință cu cîntecele lui Brassens și Ferré. De la Romulus am avut primele traduceri în limba română ale unor cîntece de Georges Brassens. De la el am avut, în manuscris, pastila despre Snob, și altele din minunatele sale Exerciții de stil, carte pe care o recitesc și astăzi cu aceeași plăcere.
Într-o după amiază, Romulus, mi-a pus un disc cu un cîntec de Léo Ferré - Monsieur William, cîntec dramatic șocant, o crimă. Un fel de poveste a unui om obișnuit, pretins serios, care într-o bună seară se rătăcește pe A treisprezecea avenue, într-un cartier în care nu avea ce căuta. Și acel om "cuminte", vrînd să schimbe ceva în acea noapte de rătăcire, intră în necaz, tocmai cînd să facă amor cu o "tînără...." și, fără prea multe cuvinte, un "negru..." îi taie beregata și... gata cu Monsieur William. Interpretarea lui Ferré, mi s-a părut potrivit sardonică. Ce căuta acel om cumsecade, tocmai acolo? Eu mă gîndeam cum mi s-ar fi potrivit acel text, în timp ce Barbozina cum i se spunea pe vremuri lui Romulus, mă privea cu înțeles, scîrpinîndu-și barba. Parcă ar fi spus, vezi, astfel de texte ar tebui să interpretezi, mici povești cu acțiune dramatică, cu atmosferă, ăsta e stilul, te prizi? Și m-am prins!
După ce mi-a arătat cîteva echivalențe, realizate de el, din cîntece de Georges Brassens, mi-am ales un triptic format din Proasta reputație, (La mauvaise réputation) Ce poamă ai fost, (Putaine de toi - pauvre de moi) și O rață de viață, (La canne de Jeanne).
Astăzi, fiul meu, Leonard Constant, interpret și autor de cîntece, care, la recomandarea mea, a bătut la ușa Vulpeștilor, unde a fost primit cu brațele deschise, este cel cu care doresc să realizez un album - omagiu - inspirat de unele scrieri și poeme vulpesciene. Se pare că atunci, în 2006, s-a petrecut o chimie între familia Vulpescu și Leonard. Echivalențele, după Brassens, scrise și dăruite de Romulus Vulpescu, așteaptă să fie interpretate și editate pe un album audio, intocmai celor care îmbogățesc, prin limba lor maternă, inegalabilele cîntece de Georges Brassens traduse și cîntate în mai toate limbile, inclusiv, în japoneză.
Pentru mine, întîlnirele mele cu Romulus au fost roditoare. La un moment dat am fost invitat să fac un spectacol la Casa Studenților. Mai întîi am cîntat la student-club acel triptic brassensian, apoi am realizat, pe scena mare a teatrului studențesc, un spectacol cu cîteva proze din Exercițiile de stil, cîntece și poezii. Spectacolul era completat de o coregrafie pe un poem scris de Mihai Dumbravă O legendă a naiului, din Galeria Instrumentelor. Interpreții erau Maria Mitrache și Victor Vlase. Dansul se desfășura pe o baladă cîntată la nai de tînărul Gheorghe Zamfir, în mare vogă. Eu mi-am ales din Exerciții de stil, cîteva texte foarte tari, între care povestea pianistului Li Ming-Qiang, (Li-Min-Cian) inspirată lui Romulus de soarta acestui mare instrumentist care nu fusese lăsat să cînte în anii '50. Țin minte că a fost o seară de mare succes și eram foarte fericit că Barbozina, invitat de mine ca să-i fac o surpriză, și-a făcut apariția și a asisitat la acel spectacol.
Intr-o dupamiază, la Casa Scriitorilor, Romulus mi l-a prezentat pe Ion Nicolescu, poet special, sensibil, autorul unei cărți de poezie intitulată Mioritiada. Se vorbește puțin despre poezia acestui poet, dar Romulus Vulpescu a sprijinit prezența acesui poet, la momentul potrivit, recomandînd editarea acestui volum cu poeme. Unele au devenit frumoase cîntece folk cărora le-a dat viață Anda Călugăreanu.
Era vară spre toamnă, august, 1965. Sezonul, la Marea Neagră, pe litoralul rpmânesc, era pe sfîrșite. Erau încă anii în care litoralul era vizitat de occidentali. Nemți, belgieni, francezi, italieni. Un moment în care eram "mandatar" al unui fel de night-club, împreună cu Mihai Dimbravă. Se cînta jazz, cu Radu Maltopol la pian, cînta și o franțuzoaică din Corsica. Cîntam și eu... Jaques Brel. Amsterdam. Barul era deschis pînă în zori. Tîrziu, înainte de răsăritul soarelui, a apărut și Romulus la barul nostru botezat Can-Can, în Eforie Nord. Romulus avea dispoziția marelui histrion. În lumina plăpîndă a unui spot albasru ne-a spus Rică, de Miron Radu Paraschivescu. Îi făcuse o echivalență, în franceză. Romulus era un excelent interpret. Zicea, nu recita. Poemul se reconstituia, în timp ce așteptam fiecare frază, fiecare vorbă, fiecare pauză - o căutare, apoi o cascadă, odată cu acțiunea ce se desfășura în ritmul impus de povestitor. Îmi aduc aminte cum s-a prelins în jos spre finalul baladei, întocmai ca Rică cel înjunghiat. Aplauze prelungite... encore, encore, apoi un cîntec, un pahar, cafeaua de dimineață, la răsăritul soarelui... oare cum o chema pe acea corsicană?... nu-mi amintesc... pe unde o fi?... dar noi?... unde suntem, cum o mai ducem cu fericirea?... (vorba lui Sorescu). Și a lui Vulpescu...În fiecare zi ne batem joc, de păsări, de iubire și... de mare și...
Pe faleză am întîlnit un arici singuratic, iar venea toamna.
În toamna aceea am fost invitat să cînt în Varsovia, la un alt night-club, la Congresova, o sală unde se dădeau spectacole cu mari vedete planetare. Doream să fac și o apariție într-o emisiune de varietăți, la televiziune.
Martie,1971 Nocturn IV, la Teatrul Țăndărică, pe Calea Victoriei. Romulus m-a ajutat să fac un scenariu reușit. Atunci am cîntat pe versurile sale două cîntece în primă audiție, marca Sergiu Cioiu, În fiecare zi și Destin Amîndouă au avut succes la public și au rămas în repertoriul meu permanent. Pe parcurs am mai compus și altele, cum ar fi Telefon, Bilet d-amor, Masca, Carmen Meretricis. Romulus Vulpescu este o imensă sursă de inspirație pentru muzică. Versurile sale sînt muzică, într-un perfect respect pentu ritm. Aș zice că prozodia vulpesciană este excepțională, din toate punctele de vedere.
Spectacolul Nocturn IV a căzut odată cu celelalte, după faimoasele teze din iulie 1971. Eu am rămas cu cîntecele mele, pe versuri de Romulus Vulpescu și amintirea acelui spectacol colorat cu poeme, avîndu-l partener pe Dimitrie Inglessis. A fost un recital muzical poetic în care s-a cîntat pe versuri din poeme de George Călinescu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu și Romulus Vulpescu.
Tot în acea perioadă, pentru mine, destul de fastă, am putut participa la un festival francofon, în Belgia, la Spa, unde am fost admis cu două cîntece inedite pe versurile lui Romulus. L'age du pénible și Le voleur de toiles.
În viața mea de trecător prin viața cultural artistică, poezia și divertismentul românesc, am avut prilejul de a cunoaște câteva personalități care au contribuit la așezarea mea în circuit, poate și la neuitarea unor cîntece interpretate de mine.
Mă voi opri la cei care au contribuit esențialmente la formarea personalității și evoluției mele, ca artist sau, mai simplu zis, ca artizan al cîntecului și al cuvîntului rostit pe scenă, în fața unui microfon, la radio sau la TV.Profesorii mei din facultatea de teatru pe care, deja, i-am pomenit. Unii oameni de teatu, regizori sau directori de teatre, colegi actori, șefi de orchestră, compozitori, aranjori, care m-au impresionat sau care m-au sprijinit, jurnaliști, cronicari, autori, poeți. E greu de alcătuit o listă completă fără a uita pe cineva, dar încerc, fără să urmăresc un anumit tipic, cronologie, importanță sau coeficient al influenței resimțită de mine, ca simplu subiect. Valeriu Lazarov, Alexandru Mandy, Sile Dinicu, Tudor Vornicu, Ion Alexandru aka... Nicușor Kirculescu, Margareta Niculescu, Dinu Săraru, Daniela Fotea, Dinu Cernescu, Alecu Popovici, Constantin Dinescu, Timotei Ursu, Sorin Grigorescu, Paul Urmuzescu, Ioana Bogdan, Mircea Crișan, George Voinescu, Dan Mizrahi, Eugen Rotaru, Horia Moculescu, Dan Cioca, Sorin Dumitrescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Nicu Alifantis, Gheorghe Zamfir, George Sbârcea aka Claude Romano, Maria Sandu aka Sașa Georgescu, Octavian Ursulescu, Smaranda Oțeanu, Adrian Păunescu, Florica Orăscu, Ion Șerban și Gh. Lazăr (directori - Școala Populară de Artă- București),
Ștefan Radof, Monica Ghiuță, Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ștefan Iordache, Ilinca Tomoroveanu, Florina Cercel, Marian Mihuț, Alexandru Arșinel, Dora Cherteș, Constanța Comănoiu, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Ion Lucian, Liviu Ciulei, Toma Caragiu, Tudor Eliad, Elena Bichman Caragiu, Gelu Colceag, Giony Dimitriu, Margareta Pâslaru, Mihaela Mihai, Angela Similea, Cristian Popescu, Dan Spătaru, Anda Călugăreanu, Aurelian Andreescu, Dan Stoian, Dimitrie Inglessis, Dan Dimitriu, Florin Bogardo, Costin Petrescu, Sandu Avramovici, Gaston Ursu, Horia Ropcea, Gery Podgoreanu, Corneliu Meraru, Alin Constanțiu, Radu Goldiș, Adrian Enescu, Ștefan și Ion Berindei.
Desigur, toți acești oameni, în virtutea unei meserii liberale, mi-au prilejuit plăcute întîlniri și colaborări, turnee prin țară sau străinătate care, uneori, pot dimensiona prietenii, momente de neuitat, fără a putea pune accent pe ceea ce ar fi esențial, pentru parcursul meu artistic, dar care ar fi putut să mă influențeze în alegerea unui repertoriu, a unui scenariu de microrecital sau chiar a unor preferințe, în diferite colaborări.
Mă gîndesc la cum se poate naște un dialog în care tema este "întîlnirile mele primordiale" și ajung la concluzia că cei 7 ani de-acasă, școala, învățătura, cu cei care au contribuit la formarea ta ca om, părinți, învățători, profesori formează grupul de oameni care rămîn pentru viața omului întîlniri esențiale. Dar nu pot ignora faptul trecerii mele printr-o lume care provoacă curiozitate, uneori creații artistice, emoții etetice, admirație și admiratori. De aceea i-am pomenit pe aproape toți care mi-au venit în minte, fiind sigur că, esențial sau neesențial, mai toți mi-au adus o rază de lumină, un moment de reflecție asupra a tot ce mă înconjoară, în acest raport - spectatori, auditori, cititori și curajul de a te arăta în lumina reflectorului sau în fața microfonului, cu dorința de a place, de a emoționa, oferind ce simți și ce crezi că este esențial în acel moment.Viața mea, pe scenă în România, se desparte în două tranșe despărțite de un timp destul de îndelungat și anume: prima perioadă, din 1960 pînă în 1982 și o a doua, între 2016 pănă azi, anul de grație 2020, cînd împlinind 80 de ani, am putut fi, din nou, pe o scenă, luminat de u reflector, în fașa unui microfon.Pentru această perioadă de revenire pe FIRMAMENT, trebuie să mulțumesc unor persoane, unor mari prieteni care m-au sprijinit în acest demers de a reîntîlni publicul românesc.Aceștia sunt : Pușa Roth, Costin Tuchilă, (autori, critic pentru cartea Nu știm aproape nimic) Brândușa Tamaș(Editura Ars Longa)Mircea Nicolau, Marian Stere(Radio Romania International), Paul și Venera Stângă, Carmen Movileanu(TVR 2- Ieri Azi Mâine) Gaby Ienchek (Teatrelli), Lucian Vasilescu, Ioana Bogdan, Ștefan Paraschiv, Familia Tcacenco, (Luminița & Corina) Bogdan și Silvana Vasilescu, Marinela Țepuș (Teatrul Nottara) Maia Morgenstern (Teatrul Evreiesc de Stat),Alina Mavrodin Vasiliu, Tedi Vasiliu, Radu Boroianu, Marina Roman, Ada Vertan, Dana Cristescu, Mariana Pachis, George Mihăiță, Ilka Melinescu, Alexandru Boureanu, Nicolae Coande, Dorel Vișan, Carmen și Ovidiu Turcu, Arhitect Ionel Vitoc, Andrei Partoș, Olivia Cristina Sima, Ion Antonescu, Valeria Gagealov Magheru și Andrei Magheru, Ioan Cristescu, Alex Hausvater.
Marina Spalas, Radu Croitoru, Attila Vizauer, Marina Dumitrescu, Magdalena Tara (Radio Romania Cultural).
Voicu Rădescu (Green Hours), Maria Mitrache Bokor.
Ar fi teribil de greu și, poate, nedrept să fac un bilanț al vieții mele. Toți avem, în ultimă instanță, ceva de regretat, ceva de recunoscut. Majoritatea vrem să fim în pace cu noi înșine. mie îmi e greu să-i judec pe alții, cu atît mai greu să mă judec pe mine însumi. Am tot amanat să scriu o carte despre mine și am ajuns la concluzia că ar fi mai bine să tac despre ce și cum gîndesc, pentru a pune niște personaje să se contrazică sau să se împace sau să fie de acord cu tot ce am putut fura din lumea pe care am cunoscut-o, din copilărie și pînă acum, cînd deja, am reulit să devin, eu insumi, mai multe personaje ce, parcă ar trebui distribuite într-o altă istorie." Sergiu Cioiu