Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: O incursiune în dramatica istorie a romilor din spațiul românesc. Invitat, dr. Viorel Achim

Țin minte că, în copilărie, prima referire literară la minoritatea romă mi-a fost impresionantul text al lui Vasile Alecsandri scris la despărțirea de prietenul său Vasile Porojan. Am aflat atunci că ei, țiganii, sau romii, au avut parte de un tratament discriminatoriu ce mi se părea complet nejustificat. Iată doar un fragment din scrierea lui Alecsandri : „Singura deosebire ce exista între noi doi consista într-aceea că pentru fărdelegile noastre copilărești, numai Porojan era pedepsit de către jupâneasa din casă, mama Gahița! Câte bătăi a mâncat el, sărmanul, pe socoteala mea!”

Până atunci întâlnirile cu nomazii care treceau des prin satul nostru bucovinean îmi provocau senzații amestecate. Le invidiam aparenta libertate cu care înfruntau o lume plină de reguli și constrângeri, mă fascina portul lor colorat și nonconformist, le auzeam îndemnurile cântate de a cumpăra tigăi și ceaune sau de a ne spoi cazanele, mă neliniștea însă misterul de care viața lor era învăluită și îi făcea aproape inaccesibili…

Timpul a trecut și istoria comunității rome din spațiul românesc mi-a apărut în toată realitatea ei dramatică. Iată unul dintre motivele pentru care vom discuta despre ea în emisiunea din această seară avându-l invitat pe cel mai bun cunoscător al istoriei romilor.

Va fi desigur imposibil să o detaliem pe parcursul celor cinci zeci de minute ale dialogului nostru. Este cu atât mai dificil să o facem în această scurtă prezentare. De aceea am optat pentru a trece doar în revistă principalele coordonate ale unui parcurs istoric care, suntem convinși, vă va interesa.

Vom porni de la explicarea numelui etnic folosit astăzi, romi în loc de țigani și apoi vom coborâ pe firul istoriei până în a doua jumătate a secolului al XIV- lea când a fost consemnată prezența lor la nord de Dunăre. Documente statistice consemnează începând cu prima parte a secolului al XVIII-lea prezența unei însemnate populații rome în Țările Române. Câteva explicații pertinente ce apar în lucrările invitatului nostru ar fi „faptul că de pe la 1800 şi până astăzi România este locul de unde au plecat mai multe valuri de migraţie a romilor: în epoca robiei, în epoca dezrobirii, pe la 1900, după 1990. Deja la 1900 marea majoritate a romilor din Europa aparţin aşa-numitului grup dialectal „Vlah”, care înseamnă romi plecaţi din România, a căror limbă (dialect al limbii romani) conţine cuvinte româneşti. Unele grupuri de romi din Vest, plecaţi din România la 1800 sau 1900, au ca limbă maternă româna.

În ce priveşte situaţia de azi: Se pare că unele ţări au un număr mai mare de romi decât România. Ca procent al romilor în populaţia totală, la fel, sunt ţări unde romii sunt mai bine reprezentaţi decât în România.

Cum se explică numărul relativ mare al romilor în ţările române/România:

1)Timp de secole ţările române au fost locuri de refugiu pentru populaţii care o duceau greu, sufereau persecuţii sau o duceau greu în Peninsula Balcanică.

2)Ţările române au fost până în sec. XIX slab populate, era nevoie de braţe de muncă, străinii care aveau un meşteşug erau primiţi. Economia ţării avea nevoie de ţigani (meşteşugari sau nu).

3)Probabil şi toleranţa mai mare din România, unde în epocile vechi nu au existat persecuţii şi politici genocidare la adresa ţiganilor cum au fost în Vest.”

Vom vorbi apoi despre perioada în care țiganii erau robi dar și despre abolirea ei care s-a produs în 1786 în Transilvania, în vremea lui Iosif al II-lea, în 1855 în Moldova și un an mai târziu în Țara Românească de către domnitorul Barbu Știrbei.

Dezrobirea însă nu a fost urmată de un proces eficient de emancipare astfel încât problema romilor, multă vreme ignorată, a marcat cu toate eforturile făcute în anii ’30, și marchează încă istoria dar și prezentul.

Vom stărui pe parcursul emisiunii asupra celei mai mari tragedii pe care a suferit-o minoritatea romă în vremea guvernării Antonescu, deportările în Transnistria. Fiind un subiect mai puțin cunoscut vom cita câteva fragmente edificatoare din capitolul pe care i l-a consacrat Raportul Elie Wiesel.

„Înainte de regimul Antonescu, în România nu a existat o politicã fațã de romi. La nivelul factorilor politici, romii nu erau vãzuți ca o problemã. Chiar dacã erau recenzați ca etnie aparte, cu o limbã proprie, ei erau tratați mai mult ca o categorie socialã.

La recensãmântul populației din 1930, s-au declarat țigani 262 501 persoane, adicã 1,5% din populatia României. Dintre acestea, 221 726 (84,5% din total) trăiau în sate, iar 40 775 (15,5%) în orașe.

Țiganii erau, în genere, marginalii satelor și orașelor.

În cursul transformãrilor economice din epocã, mai ales prin reforma agrarã din 1920, mulți dintre ei au dobândit un statut social apropiat de cel al țãranilor români. Aceasta a favorizat integrarea lor în comunitatea sãtească, un proces care, de fapt, începuse de mult, o datã cu sedentarizarea. Mai mult, dezvoltarea socialã și economicã a dus la apariția unei elite rome de tip nou, reprezentatã de artiști, comercianti, intelectuali, care s-au implicat în problemele comunitãții și care au creat organizații ale romilor. Cea mai importantă a fost Uniunea Generalã a Romilor din România, fondatã în 1933, care a continuat sã funcționeze, formal, și în timpul rãzboiului.

Mãsura deportãrii romilor în Transnistria a fost luatã personal de Ion Antonescu, așa cum a și declarat acesta la procesul din 1946.

Amintim cã nici unul dintre ordinele lui Antonescu privitoare la romi nu poartã semnãtura lui și nici nu au fost publicate în Monitorul Oficial sau în altã parte. Ele au fost date verbal miniștrilor și transmise spre executare Inspectoratului General al Jandarmeriei. Faptul cã Antonescu a urmãrit îndeaproape modul în care erau executate aceste ordine sugereazã cã politica faþã de romi aplicatã în România în anii rãzboiului a fost creația lui.

Ideea deportãrii romilor în Transnistria nu a existat de la începutul guvernãrii Antonescu. Atunci când a fost pusã pentru prima datã problema luãrii unor măsuri împotriva romilor, în februarie 1941, nu putea fi vorba de Transnistria. În ședința Consiliului de Miniștri din 7 februarie 1941, când a cerut scoaterea romilor din București, Ion Antonescu a vorbit despre așezarea acestora în sate compacte din Bărăgan; el avea în vedere construirea în acest scop a trei-patru sate, cu câte 5-6 000 de familii fiecare.

Abia dupã ce România a dobândit Transnistria, a apãrut posibilitatea deportãrii romilor în acest ținut din afara granițelor.

Decizia de a-i evacua pe romi dincolo de Nistru a fost luatã personal de Antonescu, în mai 1942. Când s-a efectuat recensãmântul romilor-problemă (25 mai 1942), soarta acestor oameni fusese deja hotărâtă de Conducãtorul statului. La 22 mai 1942, Președinția Consiliului de Miniștri a transmis Ministerului Afacerilor Interne dispozițiile mareșalului Antonescu referitoare la deportarea în Transnistria a unor categorii de romi…Era vorba de nomazi, iar în cazul romilor sedentari, de condamnări, furt și lipsa mijloacelor de existențã…Dintr-un total de 208 700 de persoane, cât estima Institutului Central de Statisticã a populația romã din România în hotarele din 1942, au fost recenzate, în mai 1942, aproape 41 000 de persoane, deci aproximativ 20% din total. Dintre acestea, vom vedea cã au fost deportate în Transnistria ceva mai mult de 25 000 de persoane (adică aproximativ 12% din numãrul total al romilor). Romii au fost așezați la hotarul sau în vatra unor sate situate în partea de rãsãrit a Transnistriei, pe malul Bugului, care țineau de județele Golta, Oceacov, Berezovca și Balta. Inițial, cei mai mulți dintre romii nomazi au fost plasați în județul Golta, iar romii stabili au fost plasați, aproape toți, în județul Oceacov.”

Care erau condițiile în care trăiau romii deportați ? Iată un fragment din nota informativã, datatã 5 decembrie 1942, întocmită de un agent al Siguranței, ilustrativã pentru mai toate coloniile de romi din acel moment: „Pe timpul cât au stat în cazãrmile de la Alexandru dar [Aleksandrodar], țiganii au trãit într-o mizerie de nedescris. Erau alimentați insuficient. Li se dãdeau 400 gr pâine pentru cei capabili a munci și câte 200 gr pentru bãtrâni și copii. Li se mai dãdea puțini cartofi și foarte rar pește sãrat și aceste în cantitãți extrem de mici. Din cauza proastei alimentãri, unii țigani, aceasta o formeazã majoritatea, au slãbit într-atât cã au ajuns numai schelete. Zilnic mureau, mai ales în ultimul timp, câte 10-15 țigani. Erau plini de paraziți. Vizita medicalã nu li se fãcea deloc, iar medicamente nu aveau. Sunt goi, fãrã haine pe ei, iar rufãria și îmbrãcãmintea le lipsește, de asemenea, completamente.”

Numãrul romilor morți în Transnistria nu este cunoscut cu exactitate. La 15 martie 1944, când se pregãtea evacuarea în țarã a cetãțenilor români fãrã deosebire de origine, Subinspectoratul General de Jandarmi Odessa a raportat cã avea în cuprinderea sa 12 083 de romi.

Aceastã cifrã îi desemneazã pe romii care au supraviețuit deportãrii. Lor trebuie sã li se adauge romii care au scăpat din Transnistria înainte de data menționatã. Este vorba de persoanele care au fost repatriate, în diferite momente, precum și de cei care au părăsit ilegal Transnistria, fãrã a mai fi trimiși înapoi în locurile de deportare. În cele douã categorii au intrat aproximativ 2 000 de persoane, ceea ce ridicã numãrul supraviețuitorilor la aproximativ 14 000. Aceasta înseamnă cã din cei peste 25 000 de romi deportați, circa 11 000 au murit în locurile de deportare și doar aproximativ 14 000 au supraviețuit Transnistriei.”

Din același raport cităm și o referire la reacția românilor față de această barbarie, „Deportarea romilor- se spune în documentul menționat- nu s-a bucurat de suportul populației românești și au existat proteste din toate mediile. O categorie de proteste a venit din partea elitei politice sau culturale.

Astfel, la 16 septembrie 1942, când deportãrile erau în curs, președintele Partidului Național-Liberal, Constantin I.C. Brãtianu, i-a trimis mareșalului Ion Antonescu o scrisoare de protest, în care invoca argumente de naturã umanitarã și moralã, caracterizând deportarea romilor drept un act nejustificat și crud, care ne va duce cu câteva secole înapoi din istoria omenirii.”

Vom încheia emisiunea cu abordarea politicii regimului comunist din România față de situația minorității rome și cu referiri la realitățile de astăzi când, din păcate, pașii înainte par a fi încă lipsiți de eficiență nu doar la noi ci în întreg spațiul european.

Vă invităm așadar să urmăriți o emisiune specială cu un subiect asupra căruia ar trebui poate să zăbovim fiecare dintre noi.