Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: Despre copilărie, istorie și pasiune de…detectiv. A IV-a ediție a concursului internațional „Istoria din Casă Mea”

Ne-am gândit că acum, în prejma zilei de 1 Iunie să vorbim despre copii, copilărie și pasiune pentru istoria „din Casa Mea”. Prilejul de a cunoaște eșecurile unor adevărați detectivi care au cercetat istoria propriei familii ne-a fost oferit de premierea câștigătorilor unui extrem de interesant concurs internațional de eseuri ajuns la a IV- a ediție, eveniment la care Radio România Cultural este partener media. Organizatorul, Asociația Culturală „Istoria din Casă în Casă”, condusă de invitata emisiunii din această seară, le-a propus participanților să devină adevărați detectivi, să caute, să interpreteze să se bucure sau să se întristeze descoperind mărturii orale, fotografice, să personalizeze obiecte care au trecut multă vreme aproape neobservate, să contureze chipurile și personajele care au marcat istoria propriei familii. Putem spune că a fost un succes. Au participat foarte mulți tineri din România și Moldova de peste Prut ale căror eseuri interesante, focalizând istoria unor familii ne oferă repere inedite pentru a înțelege trecutul unor localități și chiar al unor perioade ale istoriei recente.

Iată doar câteva fragmente din textele celor două invitate ale emisiunii noastre care au obținut premiul întâi.

Lucrarea domnișoarei Ilinca Lupu, elevă a Colegiului Național Horea, Cloșca și Crișan, Alba Iulia, are un titlu extrem de inspirat. Se numește „Secunde în ramă”. „Trăim într-o lume în care istoria este uitată, în care aceasta este îngropată, o lume în care oamenii nu mai readuc la viață obiecte istorice, chiar dacă au o legătură strânsă cu acestea. Fotografiile sunt primul lucru care îmi vin minte când mă gândesc la „Istoria din casa mea…Fotografiile alese de mine îmi sunt foarte dragi, fiind fotografiile strămoșilor mei, despre care am auzit doar din poveștile bunicii. Personajul principal din această poveste este draga mea bunică, Ana.”

Iată cum se desfășura șoala și cum se relaxau bunica Ilincăi Lupu și colegele ei. „Bunica a învățat la școala nr.2 care era pe atunci în una dintre clădirile de la Universitatea „1Decembrie”. La școala aceasta erau și niște clase de liceu, dar puține. Un mod de a se distra era organizarea seratelor. Cei de la liceu organizau serate în sala festivă de la „Liceul HCC”. Fetele mai frumoase și înalte erau invitate, iar bunica a avut șansa de a participa și ea la aceste petreceri. La aceste serate se dansa, se cânta, se costumau în Scufița Roșie când organizau baluri mascate, iar când erau simple petreceri, fetele se îmbrăcau cu cea mai bună rochie pe care o aveau. Un băiat de la liceu cânta la acordeon și restul copiilor dansau. Câteodată organizau excursii și invitau fetele cele mai frumoase și înalte. Bunica a făcut liceul la Blaj și avea mulți colegi din Oltenia. Dormeau într-o cameră mare cu 40 de eleve și doar sâmbăta primeau apă caldă. Mâncarea era proastă, profesorii duri pretențioși și nota cea mai mare era 8. Aveau mult de învățat, deoarece le era predată atât materia de liceu, cât și cea de specialitate. Trebuiau să facă și practică. În fiecare an, elevii trebuiau să aducă 30 de ouă și două kilograme de fasole pentru a le putea prepara mâncarea. Când nu voiau să stea la o oră, se ascundeau în sera din grădina liceului. Liceul se plătea, dar bunica a avut bursă. Vara, când era liberă, mergea împreună cu prietenii din Alba la Mureș unde se scăldau. Câteodată mergea la „Cinematograful Victoria” din centrul orașului. Duminica, toată lumea din oraș mergea la plimbare pe Corso și pe Anticorso. Corso era locul unde sunt blocurile 280, iar Anticorso era după parc. Duminica se închidea circulația pentru a se putea plimba oamenii. În această zi cu toții se îmbrăcau elegant și petreceau timp cu familia și cu prietenii.

Ultima fotografie este preferata mea. Bunica mi s-a părut așa de blândă, de gingașă, de fericită și de copilăroasă. Am petrecut toată ziua uitându-mă la ea. Această clipă a fost imortalizată când bunica, în vârstă de 15 ani…”

Iată și moda anilor ’60. „În sat se circula cu căruța sau pe jos, iar la oraș erau autobuze. Îmbrăcămintea bunicii era alcătuită din uniformă, niște pantofi albi și o geacă subțire. Când vine vorba de modă, oamenii se îmbrăcau modest. Nu se prea găseau haine și trebuia să se cumpere materiale (stofă, stambă) și să fie duse la croitorie. Singurele articole vestimentare care se găseau în magazine erau paltoanele.

Fetele purtau rochii în stil „sac”, specifice anilor ’60. Fustele erau de obicei plisate din tergal, iar cămășile din silon. În anii ’60, tinerele au început să poarte fuste scurte și rochii scurte. Rochiile erau din mătase, costumele din stofă. Tot în anii ’60 au apărut mai mulți pantofi care semanau foarte mult cu cei a lui „Mary Jane” care sunt la modă în zilele noastre; chiar și bunica avea o pereche asemănătoare. Doamnele purtau rochii cu tăieturi modeste, care le accentuau talia. Rochiile nu erau nici lungi, dar nici scurte. Bărbații purtau costum (pantalon, sacou și cămașă).”

Am mai putea cita din acest eseu care arată o excelentă documentare a autoarei și o mare atenție pentru surprinderea și redarea detaliilor.

Cea de a doua premiantă invitată a emisiunii noastre este domnișoara Persina Vizonie, elevă a Școlii Centrale București. Eseul său are de asemenea un titlu inspirat : „Retrăind povești de mult apuse...”

Iată câteva fragmente. Mai întâi despre străbunic, munca pe câmp și…batoză.

„Îmi atrage atenția o veche fotografie, cu oameni la munca câmpului, alături de o veche și neobișnuită mașinărie. Nu pot să mă abțin …vreau să aflu. Simt că este imaginea realității de atunci, că era îndeletnicirea lor zilnică. Observ grupul de oameni, fiecare cu sarcinile proprii și înțeleg că este și o organizare a întregului sat, o implicare socială, după cum sunt convinsă că acolo, printre ei este o parte a familiei mele, străbunii mei…altfel, această fotografie nu ar fi fost păstrată cu atâta atenție în album. Încep să întreb, iar mama, emoționată și cu glasul înnodat în lacrimi, purcede să depene povestea, despre satul de pe Valea Crișului Alb, cu oameni harnici și atât de legați de pământul lor.

O perioadă neagră pentru istoria locului și a oamenilor lui a constituit-o perioada colectivizării a marcat și existența străbunicul meu matern, Filip Petru, născut în Buteni în anul 1907. La vremea respectivă, acesta era țăran fruntaș , cu 7 hectare de pământ, batoză (mașină de treierat grâul, cea care mi-a atras atenția în fotografia din album) și animale, agricultura fiind principalul mijloc de subzistență a familiei. Străbunicul meu era mecanic și câștiga existența sa și a familiei, muncind din greu, având și o meserie rară la vremea respectivă, reparând toate mașinăriile, pasionat de tehnică și abil în a improviza tot felul de unelte pentru lucra munca câmpului.

Astfel, cu banii agonisiți își cumpărase acea batoză, o mașină greoaie și neobișnuită pentru mine. O deplasa pe teren și treiera grâul pentru oameni, fiind plătit în grâne pentru acest serviciu. Curioasă cum funcționa aceasta, am căutat informații și am fost surprinsă să aflu că s-a făcut chiar și un film care reconstituie meseria batozarilor. „Lumea se obişnuise aici ca batoza să vină la arie, un loc special desemnat pentru treierat, după seceriş şi după ce grâul s-a uscat bine în snopii aşezaţi în clăiţe... Batoza vine și acum, urnită de un tractor, și ajunge cu greu pe coama dealului. Lumea s-a adunat şi este gata de treabă. Se pune cureaua la utilaj, se reglează mecanismele... Spre deosebire de combina modernă, la batoză grâul este selectat pe trei categorii de calitate. Curge alene în saci... Cel bun este folosit pentru pâine, iar cel de slabă calitate pentru păsări și animalele din bătătură. Probabil că peste câţiva ani şi ultima batoză din Sărmaş va ajunge o venerabilă piesă de muzeu…”

Încep să realizez cât de greu și cu câtă trudă se adunau roadele pământului și apreciez cu atât mai mult pâinea caldă, aburindă de care am parte în vizitele mele la rudele din Ardeal. Asociez gospodarii de astăzi cu străbunicul meu și continui să ascult povestea acestui destin.”

O poveste sinceră și emoționantă despre tăvălugul istoriei care a lovit acestă familie de oameni gospodari încă de la începutul comunizării României, „ În perioada 1950-1953, țăranii ajungeau să plătească amenzi uriașe deoarece nu predau cotele. În acest context, confiscările abuzive erau la ordinea zilei. Familia mea a fost nevoită să predea autorităților mașina de cusut a străbunicii și chiar haine de bună calitate… Au fost ani de teroare, cu reprezentanți ai aparatului represiv care pătrundeau în curțile oamenilor unde se petreceau scene dramatice atunci când oamenii trebuiau să își predea animalele sau utilajele ; cu fete agățate de văcuțele lor dragi, care le erau încărcate brutal în mașini și duse; cu amintiri dureroase pentru fiecare animăluț iubit și îngrijit care dispărea sub ochii lor neputincioși.

Pentru bunica și mătușa mea acestea erau amintirile grozave ale acelor evenimente, dar alți copii nu au fost la fel de „norocoși”- autoarea citează o mărturie consemnată în lucrarea „Țăranii sub asediu. Colectivizarea agriculturii în România (1949-1962) , autori Kligman G și Verdery K, apărută la editura Polirom. „M-au bătut şi mi-au perforat limba cu acul. Patru săptămâni nu am putut mânca, decât să beau lapte. Au zis că-mi dau bomboane, şi mi-au prins limba, şi mi-au ţinut-o cu mâna şi mi-au străpuns-o cu acul de mai multe ori. „Pui de reacţionar” „pui de chiabur” mi-au zis. Şi de câte ori m-au lovit cu picioarele !...Până azi am semnele de la bătaia pe care am încasat-o atunci.”

Istoria familiei a fost dramatic marcată de colectivizarea forțată care a schimbat total lumea satelor. „Petru, străbunicul meu, a refuzat în continuare intrarea în colectiv și a fost ridicat de Securitate. Pentru mulți ani, familia nu a știut nimic despre soarta lui… Anii au trecut și viața nu s-a mai întors niciodată pe făgașul unei familii reunite. Despre străbunicul s-a aflat târziu că fusese ani de zile obligat să muncească în condiții grele, de subteran, într-o mină de uraniu, într-o așa numită „colonie de muncă”, din zona orașului Doctor Petru Groza (actual Ștei), ca pedeapsă pentru împotrivire la cursul istoriei. Abia la pensionare a putut să se reîntoarcă pe meleagurile natale.”

Sunt povești emoționante pe care participanții la concursul de eseuri și prin intermediul lor, noi le aflăm despre vremuri vechi, despre bucuriile, tristețile sau dramele care au marcat viața unor familii asemene celei din care facem parte. Un motiv în plus să ascultați emisiunea noastră cu gândul la trecut, la copilărie dar și la sărbătoarea ei care va să vină la sfârșitul acestei săptămâni.

Realizator, Dan Manolache

Mulțumim Asociației Culturale „Istoria din Casă în Casă” pentru fotografiile pe care am avut permisiunea să le postăm.