Idei în nocturnă- Pagini de Istorie: “1907 din primăvară până'n toamnă”. Invitat, prof. univ. dr. Ioan Scurtu

marți 15 februarie 2022, ora 21.10

Realizator, Dan Manolache.

„Poate că nici într'un stat din Europa cel puțin, nu există atâta extravagantă deosebire între realitate și aparență, între ființă și mască.” Aceasta ar putea fi considerată concluzia amplei analize pe care Ion Luca Caragiale o face articolul “1907 din primăvară până'n toamnă”, publicat in ziarul german „die Zeit”. Vom consacra emisiunea din această seară evocării răscoalei țăranilor începute la Flămânzi pe 8 februarie 1907, o pagină întunecată a istoriei noastre.

Vom ilustra evenimentele petrecute acum 115 ani cu fragmente din articolul marelui nostru scriitor dar vom vorbi și despre „chestiunea țărănească” prezentă permanent pe agenda politică și socială a României fără a i se găsi o rezolvare nici în timpurile mai vechi și nici, credem, în zilele noastre.

Am putea începe discuția despre condiția țăranului român pornind încă din....Evul Mediu. Poate de la „legământul lui Mihai” sau chiar mai devreme. Ar fi însă o prezentare prea largă și din acest moti, foarte schematică. De aceea vom fixa câteva repere mai apropiate de zilele noastre, din perioada modernă când rezolvarea problemei țărănești devenise cu adevărat stringentă. Să ne amintim așadar că „Proclamația de la Islaz”, din 9/21 aprilie 1848, prevedea „emanciparea și împroprietărirea țăranilor clăcași cu despăgubire”. Pași concreți s-au făcut însă câțiva ani mai târziu, în vremea lui Vodă Cuza. Atunci, prin „legea rurală” ce avea să intre în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865, au fost împroprietărite 463.554 familii cu o suprafață de 1.810.311,2970 hectare la care se adaugă 48.342 familii de însurăței ce au primit 228.328 hectare. În acest fel peste jumătate de milion de familii primeau, cu răscumpărare, peste două milioane de hectare. Să spunem totuși că legea s- aplicat cu foarte mare încetineală și a creat multe nemulțumiri. Cele mai multe dificultăți le provoca țăranilor „Legea pentru tocmeli de lucrări agricole și pentru executarea lor”, din martie 1866, lege ce afost mai târziu înnăsprită. În esență ea dădea dreptul proprietarilor la executarea silită a tocmelilor agricole cu ajutorul aparatului de stat. Protestele țăranilor au degenerat în răscoale pe parcursul anului 1888.

Să revenim însă la 1907. Iată opinia lui Caragiale despre condiția

țăranului român al acelor vremuri.

„Cînd e foc, e foc; s'a isprăvit ! trebue biruit cît se poate mai degrab cu mijloacele de cari dispunem, bune rele... Trebuia stins !...Să facem acuma o cercetare sumară asupra sinistrului, pentru a stabili, pe cît posibil, responsabilitățile…...Toți țăranii sînt plugari; ei cultivă micile lor propietăți și propietățile mari și mijlocii. Acestor propietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populație de vreo 6 milioane), nu le poate ajunge producția propietăților lor; căci, pe de o parte, nevoile traiului și dările au sporit și sporesc mereu; iar pe de alta, pămînturile lor s'au micșorat și se micșorează necontenit, trecînd în fragmente la copii prin moștenire după dreptul comun……. propietatea mare și cea mijlocie nu au forțe pentru cultura lor extensivă decît brațele țăranilor. Aceștia solicită porțiuni de pămînt pentru a munci și produc cît mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porțiunile arendate, ori în bani și 'n muncă, ca în Moldova, după obiceiul locului; ori în natură, ca în Muntenia. În cazul acesta, țăranul muncește pămîntul , iar produsul se împarte cu proprietarul mare, după cum s'a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. Țăranul mai este silit la această învoială și prin faptul că proprietatea mică nu are de loc pășune pentru vitele lui; pășunea o stăpînește exclusiv propietarul mare. Învoelile agricole, deși sînt obligațiuni de natură civilă, sînt executate, la nevoie, de către autorități, manu militari, ca și așa numita în dreptul penal "muncă silnică".”

Caragiale vorbește și despre arendașii care exploatau suprafete uriașe de pământ. In Moldova de pildă 62% dintre marile proprietăți. Numai trustul Fisher deținea in 1905 în arenda 236.836 ha. Situații asemanatoare se înregistrau în Muntenia și in Oltenia.

“Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendașilor mari este compusă din străini, - în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji și puțini romîni ardeleni supuși unguri, - în genere, afară de rare excepțiuni onorabile, oameni de joasă extracțiune, aspri la cîștig, fără sentimente omenoase și lipsiți de orce elementară educațiune. Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăsprește aici prin lipsa de solidaritate națională, prin nesocotirea tradițiilor și opiniei publice, prin îndrăsneala ce o dau pe o parte coruptibilitatea administrației publice, pe de alta protecția or a pavilionului străin, or a cine știe cărei puternice Alianțe universale, și printr'un manifest dispreț brutal față de țăranul incult, umilit și îndelung-răbdător…………Să nu uităm a spune că țăranii nevoiași, peste iarnă, cînd nu au de lucru și nu pot produce în genere nimica, avînd nevoe de bani, fac împrumuturi, cu cŕmătă, mai mult sau mai puțin infamă, tot dela arendași, rămînînd a se răfui la socoteala din toamna viitoare. Adesea țăranii, după o muncă de peste opt luni, se văd rămași datori pe anul următor. Și iar vine o iarnă aspră peste tristele și umilele lor vetre, și iar rugăminți cu căciula'n mînă pentru un nou împrumut... Și așa mai departe...”

Poate fi stins focul? Se intreaba Caragiale. Cine sunt “pompierii” ? Iată o succintă prezentare a României acelor vremuri:

„Partidele politice, în înțelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau noue de clasă și prin urmare pe programe de principii și idei, nu există în Romînia. Cele două așa numite partide istorice care alternează la putere, nu sînt, în realitate decît două mari facțiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă……..

….. Romînul numește țara lui patria bacșișului și hatîrului. Cu așa parlamente se fac legi peste legi - cu așa administrație se aplică. Justiția ?... Judecătorii de pace și membrii tribunalelor de primă instanță, afară de prezidenți, sînt amovibili, ca și agenții și funcționarii ordinari. În justiție, poporul n'are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu și prestigiu; și între această justiție fără prestigiu și poporul sceptic, se resfață formidabila și excesiv numeroasa clasă a avocaților - cea mai prosperă în Romînia după a arendașilor mari. Avocații constituiesc grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mare a bărbaților de Stat. Să vedem acuma cum se fac în Statul romîn educația și cultura publică, în ce scop se fac și ce rezultate dau.”

Pentru rezolvarea situatiei critice cele doua partide politice, Conservator si Liberal si-au dat mana. Cragiale descrie atmosfera din Parlament :

“Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale... În publicitatea romînească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exibițiuni se numesc "scene înălțătoare". Toată lumea a plîns, miniștri de azi, miniștri de eri, deputați, senatori, publiciști, raportori și tribunale publice; și'n fața lumii acesteia atît de emoționate, doi mari între mari fruntași, un conservator și un liberal, s'au strîns în brațe cu efusiune și s'au sărutat solemn, spălînd cu lacrimi fierbinți tot trecutul - care, ce'i drept, cam avea nevoe de spălat: în căldura luptelor de pînă eri a celor două facțiuni, primul nu numea pe al doilea decît " trădător de neam", iar acesta pe acela "fiul lui Belzebut". Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de pînă eri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de cheruvim. În fața primejdiei, pentru amîndouă egal de amenițătoare, facțiunile de guvernămînt dușmane își dau mîna spre restabilirea ordinii.”

Cât despre răspunderi, ele par, spune Caragiale, a fi aruncate dincolo de granițe.

„A fost o neînchipuită aiureală generală. În Camere cît și prin organele oficioase, guvernul declară sus și tare că "răscoalele sunt faptele unei mîini străine de undeva". Imediat, de "undeva", pică o fulgerătoare protestare. Atunci, acelaș guvern desminte, iar sus și tare, prin legațiunile regale, orce știre de așa fel ca o "curată născocire". La un moment, oligarchia dă semne de curată demență: își închipuie ca sorginți ale dezastrului, fel-de-fel de conjurațiuni anarchiste, din Barcelona sau Peterson, din Honolulu - mai știm de unde ? Nu mai vede nicăeri decît instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gîndește decît să găsească pe instigatori - fenomen și ridicul și deplorabil, ca totdeauna așa numitul delirium persecutionis. Nu le vine politicianilor noștri să crează că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, și'i caută explicația la chilometri departe, cînd, dacă ar fi în stare să se uite mai bine, ar putea-o găsi sub vîrful nasului.”

Soluția pe care o vede marele scriitor, soluția durabilă, este în opinia sa, o profundă reformare politică a țării.

„Oricîte reforme s'ar face în această direcție, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puțin originale, decît altele - toate vor fi doar niște paliative. Răul de care sufere țara va rămînea, cum am mai spus, și va coace cu cît mai acoperit cu atît mai adînc. Țara are nevoe de o fundamentală reformă politică. Ba, ceva mai mult: cu cît pentru moment starea intereselor materiale i se va îmbunătăți, cu cît echilibrul acestora se va repara provisoriu, cu atît nevoile mentale și morale vor deveni mai imperioase și deci mai violent strigătoare; - fiindcă tot răul vine numai și numai dela falsa alcătuire politică, ce nu se mai poate ținea astăzi în picioare - dela deplorabila noastră sistemă oligarchică, fără restrîngere de număr, fără limite de ranguri, fără rațiune istorică, fără tradiție și fără posibilitatea de a și le crea măcar cu timpul; avînd pentru viața publică, pentru interesele generale ale Statului, toate păcatele oligarchiilor senile și putrede și neavînd vreunul dintre meritele oligarchiilor voinice și sănătoase.”

Așadar vă propunem o emisiune despre cauzele, desfășurarea și urmările răscoalei din 1907.