Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: 16 iulie 1054, Marea Schismă, după 970 de ani. Invitat, prof. dr. Bogdan Tătaru - Cazaban

La 16 iulie 1054, legații Papei Leon al IX-lea, decedat în aprilie 1054, cardinalul Humbert, cancelarul Frederic de Lorena și Petru, episcop de Amalfi, au depus pe altarul catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol bula de excomunicare a patriarhului bizantin Mihail Keroularios și a altor înalți ierarhi după care au părăsit orașul imperial îndreptându-se spre Roma. Încercarea împăratului Constantin al IX-lea Monomahul de a arbitra conflictul a eșuat ca urmare a intransigenței patriarhului astfel că la 20 iulie 1054, Marele Tribunal Patriarhal a pronunțat anatema împotriva bulei și a autorilor ei.

Deși contemporanii acestui eveniment nu l-au considerat decât un episod al relațiilor fluctuante între Biserica Romei și cea a Bizanțului, el a căpătat în timp semnificația unei rupturi definitive între Orient și Occident, dintre ortodoxia răsăriteană și catolicism.

În fapt întâmplările din 1054 sunt departe de a avea caracterul hotărâtor și ireversibil ce le-a fost atribuit ulterior. Istoria disensiunilor dintre cele doua Biserici este mult mai lungă, marcată de episoade tot atât de grave și controversate.

Vom vorbi în emisiunea din această seară despre Marea Schismă, despre cauzele acestui episod al unei mai vechi confruntări între cele două Biserici, despre urmările ei ce provoacă puternice controverse până în zilele noastre.

Invitatul nostru, domnul prof. dr Bogdan Tătaru-Cazaban este un profund cunoscător al acestei istorii tumultoase prin aceea că nu este doar un istoric al religiilor și doctrinelor filozofice ci are și o remarcabilă experiență diplomatică, la 28 iulie 2010 fiind acreditat ca ambasador extraordinar și plenipotențiar al României pe lângă Sfântul Scaun, în vremea pontificatului Papei Benedict al XIV-lea. În prezent, domnia sa este profesor și membru al Institutului de istorie a religiilor al Academiei Române.

Revenind la succinta prezentare a emisiunii vom menționa că în prima sa parte vom evoca istoria disensiunilor între Biserica Romei și cea a Constantinopolului anterioară Marii Schisme și am putea porni din veacul al VIII-lea de la erezia iconoclastă, continua cu persecuții religioase, dispute religioase și chiar ocuparea Constantinopolului de către cruciați ( Cruciada a IV-a, 1202- 1204). Separarea definitivă, doctrinară și disciplinară se va produce însă abia în secolul al XV-lea ca urmare a eșecului Conciliului de la Florența.

Este foarte important să subliniem că timp de câteva secole începând cu veacurile VII - VIII pană în cel de al XI-lea, s-a produs o înstrăinare treptată, politică, eclesiastica și culturală, apărând în fapt două Europe, cea Occidentală de expresie latină și cea Orientală, bizantină, după ce, în secolele anterioare comunicarea fusese intensă și continuă.

Ostilitatea reciprocă a fost potențată succesiv de invazia slavilor în Balcani, iconoclasm, imperiul carolingian etc. Cele două biserici și-au urmat astfel propria vocație dogmatică și liturgică. Absența sau dificultățile comunicării au condus la separarea celor două lumi astfel încât, în secolul al XI-lea când, contactele au fost reluate, diferențele erau mult prea profunde pentru a putea fi depășite.

Să ilustrăm această afirmație doar prin câteva referiri la renașterea culturală ce s-a produs în Occident în vremea lui Carol cel Mare.

Secolul al IX-lea este cel care aduce, din punct de vedere al bisericii privite ca principală instituție de cultură, unificarea europeană. Acum se naşte, practic, Europa Occidentală. Alianţa dintre imperiu şi biserică, aşadar dintre statul carolingian şi biserica Romei a condus la apariţia, oarecum concentrică, a individualităţii politice, culturale şi sociale a Europei Occidentale.

În pragul epocii carolingiene biserica creștină moștenise o pluralitate de tradiţii - tradiţii de reflecţie teologică, tradiţii de viaţă creştină, tradiţii privitoare la practicile, atitudinile, comportamentele religioase şi la transpunerea lor în gesturi pe care astăzi le-am numi culturale, cu alte cuvinte, imagini, poezie şi muzică liturgice.

În acest moment carolingian, biserica romană, bucurându-se de sprijinul imperiului şi favorizată de autorităţile de stat carolingiene, impune peste tot în Occident - în Italia, Galia, Britania, în spaţiul germanic şi în cel iberic - propria sa liturghie, propria sa tradiţie liturgică. Şi nu este vorba numai de celebrare euharistică, ci de tot ceea ce o înconjoară ca gest ritual, inclusiv imagini şi muzică.

Se inițiază un procesul de uniformizare. Ea însă nu se putea produce, ca fenomen istoric, în absenţa unor instrumente. Iar principalul instrument de realizare a uniformizării culturale a Europei, practic aducerea pe lume a continentului cultural european, intelectual, muzical, artistic, a fost scrisul.

Putem vorbi în mod global şi de o a altă dimensiune, care se naşte tot acum, în perioada carolingiană. Este vorba de o emancipare, e drept strict teoretică a ceea ce numim noi astăzi arte.

Există câteva texte din perioada carolingiană, majoritatea cu conţinut polemic, redactate ca răspuns la întreaga problematică intelectuală, religioasă, de pietate, ridicată de criza iconoclastă. Este vorba despre o dispută pe tema imaginilor, a rostului şi semnificaţiei acestora, o dispută care aparţine creştinismului Oriental, adică Bizanţului, lumii bizantine în ansamblul ei. Occidentalii, în speţă teologii franci, cărturarii de la curtea lui Carol cel Mare (747-814), dau propria soluţie disputelor care frământau lumea bizantină. Această soluţie este extrem de clară şi cu toate că nu va fi pusă în acţiune imediat, ea stă în fond la baza emancipării artelor de sub tutela bisericii.

Este, dacă vreţi, un fel de renunţare din partea bisericii la dreptul de control asupra acestor arte. Cu alte cuvinte, răspunsul dat de teologii franci problematicii imaginii religioase este: imaginea religioasă şi în general orice manifestare care nu ţine propriu-zis de credinţă, deci de cuvântul lui Dumnezeu şi de cultul divin, poate fi pusă sub genericul de ars mundana şi ca atare nu interesează în mod direct autoritatea ecleziastică.

Astfel, au apărut două biserici distincte, cea catolică condusă de papă și cea oriental-grecească condusă de patriarhul „ecumenic” (adică al întregii lumi locuite). Această situație a generat o competiție între cele două sfere de putere. Fiecare din ele a încercat să-și extindă aria de influență pe seama celeilalte.

Ne vom referi pe parcursul emisiunii și la diferențele insurmontabile până astăzi între cele două Biserici, insistând asupra celor religioase dintre care cea mai importantă este legată de Crez și rezidă în interpretarea diferită a naturii trinitare a divinității. Biserica apuseană consideră că Duhul Sfânt, garantul unității divine, purcede în egală măsură de la Dumnezeu Tatăl și de la Dumnezeu Fiul (filioque), în timp ce Biserica ortodoxă îl socotește pe Dumnezeu Tatăl, izvorul principal și cauza trinității. Ne vom referi firește și la alte diferențe, dreptul preoților la căsătorie, folosirea azimei.

În final vom evidenția parcursul diferit, politic și spiritual, al celor două Biserici în vremea regimurilor totalitare instaurate de URSS după Cel de al Doilea Război Mondial dar și la actualitatea eforturilor de reconciliere care se desfășoară astăzi și șansele lor de succes.

Vă invităm așadar să fiți alături de noi ascultând o emisiune care are toate premisele de a fi extrem de interesantă.

Realizator, Dan Manolache