Idei în nocturnă. Pagini de Istorie - 110 ani de la declanșarea Primului Război Mondial. Invitat: prof. univ. dr. Petre Otu

Izbucnirea Primului Război Mondial, neașteptată chiar pentru protagoniști, s-a produs la 15/28 iulie 1914 prin declarația trimisă Serbiei de guvernul Austro-Ungariei, urmată chiar a doua zi de începerea operațiunilor militare prin bombardarea Belgradului.

Se împlinea doar o lună de când, la Sarajevo, gloanțele naționalistului Gavrilo Princip provocaseră moartea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului habsburgilor și a soției sale, Sofia de Hohenberg. În această scurtă perioadă, fiecare zi a dus la tensionarea relațiilor dintre Austro-Ungaria și Serbia. Antrenarea celorlalte mari puteri în demersuri diplomatice, promisiuni, amenințări, ultimatumuri, astfel încât, o Europă aflată în vacanță s-a trezit implicată într-un război care avea să o pustiască vreme de patru ani.

Vom vorbi în prima parte a emisiunii despre contextul politic al perioadei ce a premers „Războiului care a pus capăt păcii”, ca să cităm titlul inspirat al unei excelente lucrări, a cărei autoare este Margaret MacMillan.

Ne vom opri apoi la situația și poziția României în primii doi ani de război, atunci când a ales neutralitatea, așteptând momentul prielnic pentru a se angaja în război și a lupta pentru reîntregire.

La Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia în ziua de 21 iulie/3 august 1914, bătrânul rege Carol I formula o apreciere extrem de pătrunzătoare a războiului ce izbucnise cu doar o lună în urmă: „Marea luptă prin care, pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili harta Europei şi soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători și învinși, dar e neîndoielnic că dinainte şi irevocabil meniți să fie învinși vor fi neutrii”.

Consiliul de Coroană a hotărât atunci neutralitatea sau, mai bine zis, expectativa armată. A fost, de fapt, o înfrângere a punctului de vedere exprimat de rege şi susținut numai de P. P. Carp, acela de a intra în război alături de Tripla Alianță, de care ne lega tratatul încheiat în 1883, reînnoit apoi periodic, ultima dată în 1913.

S-a argumentat în primul rând că acest tratat, necunoscut românilor şi rămas secret chiar şi pentru cea mai mare parte a clasei politice, nu ne obliga să participăm la război de partea monarhiei austro-ungare decât în cazul în care ea ar fi fost cea atacată. Declarația de război trimisă Serbiei de către guvernul de la Viena la 15/28 iulie 1914 desemna însă Imperiul Austro-Ungar ca agresor.

Cel mai puternic argument a fost exprimat de prim-ministrul I. I. C. Brătianu, care a vorbit despre interesele naționale ale României și sentimentele opiniei publice. „Problema românilor din Ardeal domină întreaga situație, ea a fost pururi punctul negru al alianței...Nu se poate face război în vremurile de astăzi, când acest război nu este aprobat de conștiința națională”.

Mai existau însă şi alte argumente, chiar dacă nerostite, ce pledau în favoarea neutralității. Țara nu era pregătită de război, armata nu se afla nici ea în situația de a se angaja decisiv, încă de la început, într-o confruntare ce se extindea din zi în zi şi al cărei sfârşit, cu tot optimismul afişat de fiecare dintre tabere, era greu de anticipat. Aceste din urmă argumente pledau pentru prudență şi prim-ministrul I. I. C. Brătianu, ce s-a dovedit a fi în acest sens un adevărat maestru. Într-o lucrare publicată în 1930, marele om politic britanic Winston Churchill aprecia, cu pragmatismul care i-a caracterizat întreaga carieră, raţionalitatea unui astfel de comportament din partea României: „Politica unui stat mic, eclipsat de vecinătatea a două mari imperii care se găseau gata de luptă şi de la care râvnea importante teritorii, nu putea fi decât politică de calcul”.

Aceleiași politici de calcul îi putem atribui încheierea înțelegerii din 18 septembrie/10 octombrie 1914 între România şi Rusia. Clauzele par a fi, la prima vedere, extrem de favorabile României. Rusia obliga să i se opună „oricărei știrbiri a integrității actuale a României”, recunoștea dreptul ţării noastre „de a anexa provinciile austro-ungare, a căror populaţie este românească”, aşadar Transilvania, Banatul şi chiar Bucovina, unde însă delimitarea teritorială urma să fie stabilită „de o comisie specială, pe principiul unei majorităţi matematice a unei populaţii sau a alteia”. Mai mult chiar, „România va putea ocupa aceste provincii când va considera momentul potrivit”.

Fireşte, înţelegerea era secretă, însă unul dintre iniţiaţi, I. G. Duca, o aprecia ca fiind „mărturia indiscutabilă, dovada scrisă că n-am făcut politică de oportunism mercantil... ne-am legat soarta de grupul de puteri care trebuia să fie învingători, şi care numai prin biruinţa lui, asigura statelor mici realizarea aspiraţiilor lor naţionale”.

La fel de tranşant în apreciere a fost şi Nicolae Titulescu, care într-un memoriu adresat în 1940 regelui Carol al II-lea, considera înţelegerea româno-rusă din toamna anului 1914 ca fiind „cel mai mare succes diplomatic repurtat de I. I. C. Brătianu, căci el obţinea, în schimbul neutralităţii, ceea ce numai războiul îl putea da”.

Analizând astăzi conţinutul înţelegerii, credem că ea ar trebui privită mult mai nuanţat. În fapt, documentul nu se constituia într-un angajament ferm al României de a se situa de partea Antantei, ci, mai degrabă, indica bazele pe care ţara noastră ar putea încheia un viitor tratat de alianţă. Înţelegerea era, fără îndoială, un pas important către un astfel de deznodământ.

Înţelegerea nu oferea nici pe departe certitudini României. Rusia se obliga doar „să încerce” obţinerea consimţământului guvernelor francez şi englez, în ceea ce priveşte posibilitatea României de a ocupa teritoriile locuite de români din Imperiul Austro-Ungar în momentul ales de ea, iar referitor la asigurarea Rusiei că se va opune oricărei ştirbiri a integrităţii României, Sazonov îi transmitea confidenţial ministrului rus la Bucureşti că ţara sa „are în vedere numai mijloace diplomatice”.

De altfel, aliaţii, în special Franţa, nu au primit cu satisfacţie vestea încheierii înţelegerii menţionate. Primul ministru, Aristide Briand, avea să-i declare în noiembrie 1915 colonelului Vasile Rudeanu că „dl. Brătianu, nu trebuia să iscălească o astfel de convenţie numai cu Rusia, fără ca Franţa să nu ştie nimic”.

În timp ce Rusia oferea României promisiuni, ea urma să beneficieze de avantaje concrete, militare şi economice. Prin „neutralitatea binevoitoare” a României, imperiul ţarist se vedea apărat de un eventual atac al Puterilor Centrale ce putea viza bogata regiune a Caucazului. De asemenea, Sazonov preciza ministrului rus la Bucureşti că prin aceeaşi „neutralitate binevoitoare” ţara sa înţelegea şi ca România „să interzică aprovizionarea duşmanilor şi să o faciliteze pe cea a prietenilor”.

Nici pe departe însă ea nu poate fi privită ca o garanţie a realizării idealului naţional pe calea neutralităţii. Ar fi însemnat ca România să se bazeze doar pe cuvântul Rusiei, ori aşa cum opina I. G. Duca „…când era Rusia la mijloc, nici o garanţie nu era de prisos, ţara, cu drept cuvânt, ar fi fost fără milă faţă de un guvern care nu ar fi avut prevederea ca Rusia să ne înşele şi să ne batjocorească a doua oară”. (Referire la comportarea Rusiei după încheierea războiului din 1877).

În aceste condiţii, apreciem că presiunile venite din partea Franţei dar şi neîncrederea în Rusia, pe care înţelegerea încheiată nu o înlăturase, au făcut ca în 1916, România să aleagă calea beligeranței pentru a-şi atinge obiectivele politice.

În vara lui 1914, ca şi în cei doi ani care s-au scurs până la intrarea ţării în război, elita politică românească dar şi opinia publică au fost frământate de curente potrivnice, deşi de intensităţi diferite. Cel mai important era al acantofililor, ce cuprindea „marea majoritate a opiniei publice orăşeneşti şi toată pătura gânditoare a satelor...”. La ceea ce li se părea o răscruce de veacuri, ei simţeau chemarea adâncă a instinctului naţional şi manifestau profetic, peste orice consideraţiuni de prudenţă, voinţa de unitate politică a poporului românesc, concretizată în strigătul „Vrem Ardealul”. Principalii reprezentanţi politici ai acestui curent erau liderii conservatori Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, naţionaliştii ardeleni Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, precum şi marele istoric Nicolae Iorga.

De cealaltă parte se aflau „germanofilii”, reprezentaţi de Petre Carp, Alexandru Marghiloman şi Titu Maiorescu, „cadre guvernamentale conservatoare părtaşe politicii regelui Carol I”, la care se adăugau basarabeanul Constantin Stere şi alţi oameni politici potrivnici Rusiei. Ei doreau ca România să păstreze cel puţin o neutralitate binevoitoare faţă de Puterile Centrale, pornind de la raţionamentul că o victorie a acestora, probabilă în opinia lor, ar aduce dezrobirea Basarabiei, în timp ce înfrângerea era asociată cu „o expansiune intolerabilă a slavismului, cu consecinţe nefaste pentru România".

Vom face totuşi observaţia că diferenţele de atitudine ale elitei politice românești nu pot fi privite din perspectiva patriotismului. Considerăm că reprezentanţii celor două curente îşi iubeau deopotrivă ţara, opiniile lor divergente având ca bază modul diferit în care priveau prezentul şi anticipau viitorul ţării.

Vă invităm să fiți alături de noi pentru a asculta o emisiune despre vremurile vechi și dramatice, în care prin eroismul militarilor și inteligența diplomaților s-a născut România Întregită.

Realizator: Dan Manolache