Gheorghe Gheorghiu– Dej, primul conducător al României comuniste Invitat, dr. Ștefan Bosomitu

Cu mulți ani în urmă, referindu-se la diferențele dintre tipurile de comunism apărute după război în țările aflate în sfera sovietică de influență, remarca „cu cât comunismul - dintr-o țară – e mai slab, cu atât trebuie să imite chiar și în formă comunismul rusesc totalitar al marelui frate”.

Se împlinesc pe 19 martie șase decenii de la moartea lui Gheorghe Gheorghiu– Dej, cel care a condus România în primele decenii ale comunizării ei. Vom discuta în acesată seară despre personalitatea sa dar mai ales despre România acelei perioade, una dintre cele mai dramatice din istoria țării noastre. Atunci sub ocupația sovietică, cursul istoriei ei a fost deturnat de un minuscul partid comunist propulsat de uriașa putere a lui Stalin.

Credem că este un demers necesar într-o perioadă în care adevărul istoric este adesea estompat de indiferență, rea credință sau interes politic imediat.

Vom structura emisiunea astfel încât să abordăm câteva trăsături definitorii ale perioadei Dej. Vom vorbi astfel despre primii ani în care s-a pornit la edificarea unei „lumi noi” a cărei viziune o avea, la noi, doar PMR. O idee clar exprimată chiar de primul secretar care în februarie 1948 lansa tezele leniniste care îi ghidau politica „ este nevoie-spunea el- de un partid de luptă revoluționară înarmat cu ideologia marxist- leninistă, care să-I permită să cunoască legile de dezvoltare a istoriei. Partidul acesta trebuie să fie detașamentul de avangardă al proletaristului, adică un partid care nu se mărginește să înregistreze ce simte și ce gândește masa clasei muncitoare și care se târăște în coada mișcării spontane sau a unor stări de spirit înapoiate, ci știe să ridice masele la nivelul conștiinței de clasă a proletariatului.”

Ce gândeau cu adevărat „masele” ? Câțiva ani mai târziu, în 1953, Viaceslav Molotov îi spunea lui Dej „V-ați obișnuit să stați sub aripa a Armatei Sovietice, dacă n-ar fi Armata Sovietică, nici trei zile nu v-ar răbda poporul.”

Vom vorbi despre naționalizare, despre „transformarea socialistă a agriculturii”, despre construirea unei noi culturi, totul cu scopul de a „făuri omul nou”. A fost de fapt o luptă a puterii comuniste cu societatea pe care a încercat să o subordoneze total. Totul cu zeci de mii de victime, cu sute de mii, milioane de destine mutilate. Vom spune doar că intre anii 1950 și 1958 au fost arestate peste 90.000 de persoane, de asemenea 22.000 de români au fost trimiși în detenție administrativă (fără judecată), după 1949 s-a fixat domiciliu obligatoriu unui număr de aproximativ 60.000 de persoane. S-a urmărit nu doar distrugerea elitei politice a României ci distrugerea tuturor elitelor țării.

În context vom vorbi, așa cum menționam, despre industrializare, colectivizare, alfabetizare, politici culturale dar și despre relațiile externe ale României. Ne vom opri la evenimentele externe care au avut impact asupra politicii interne a partidului. Între ele, moartea lui Stalin, martie 1953 și inițierea, la Moscova, a ceea ce s-a numit „noul curs”, Revoluția Maghiară din 1956, retragerea Armatei Roșii în 1958 și „declarația din aprilie” 1964. A fost o succesiune de evenimente ce a avut drept consecință diminuarea terorii, încetinirea ritmului industrializării forțate, pentru o perioadă a colectivizării, dar și emanciparea partidelor „frățești” cărora le era recunoscut dreptul de a urma, în proporții ce difereau de la țară la țară, „căi proprii de construire a noii rânduiri”.

În ultima partea emisiunii vom vorbi și despre impactul pe care aceste politici, inițiate în primii ani ai comunismului românesc, l-au avut în societate, despre efectele lor asupra generațiilor care au trăit în comunism dar și asupra celor care au trăit căderea lui în 1989.

Vom încheia această succintă prezentare citându-l pe marele istoric François Furet care, în excelenta sa lucrare „Trecutul unei iluzii” spunea „Universul comunist s-a autodistrus, nu mai rămân după el decât oameni care, fără să fi fost învinși, au trecut de la o lume la alta, reconvertiți la alt sistem, partizani ai economiei de piață și ai alegerilor libere sau reciclați în naționalism. Din experienţa lor anterioară nu rămâne însă nicio idee… Regimurile născute în Octombrie nu lasă după ele decât ceea ce au negat….URSS părăseşte scena istoriei înainte de a fi istovit răbdarea partizanilor din afara graniţelor sale. Ea lasă mulţi orfani pe lume.”