„Cine râvnește la Gurile Dunării? O călătorie în timp de război în Delta extinsă”. Invitată, doamna dr. Sabina Fati

Fundația „Ana Blandiana și Romulus Rusan” în parteneriat cu Fundația „Spandugino” au acordat, de curând, premiul „Romulus Rusan” pentru cartea de literatură a memoriei doamnei dr. Sabina Fati, pentru cartea „Cine râvnește la Gurile Dunării? O călătorie în timp de război în Delta extinsă”, carte apărută în 2024 la Editura Humanitas.

Foarte mulți dintre noi trăim cu impresia că „știm”. Foarte mulți dintre noi trăim cu impresia că „înțelegem”. În consecință, foarte mulți dintre noi ne credem îndreptățiți să formulăm opinii tranșante, să dăm sentințe, să condamnăm sau să aplaudăm. Și asta în orice domeniu - virusologie, sport, politică, etc, etc.

Cartea despre care vom vorbi în această seară ne poate da certitudinea că greșim dacă judecăm cu ușurință. Este o lucrare cu totul specială, ce aparține deopotrivă scriitoarei, jurnalistei și analistei de politică externă care este doamna Sabina Fati. Aș adăuga și talentul său de explorator pentru că în paginile volumului este înfățișată o lume aproape necunoscută, deși se află la numai câțiva kilometri de noi. În călătoria sa prin Delta extinsă, pe care o străbate aproape la pas, autoarea ne invită să-i fim alături, să ne oprim la Kilia, Reni, Vîlkovo, Cetatea Albă, Sulina, Tulcea, Brăila, Galați, dar și la Tiraspol, Comrat, Tighina sau Cahul. Pătrundem în mănăstirile Uspenia și Vovidenia, ne amintim cu înfiorare că la Trichilești există una dintre ultimele leprozerii din Europa.

Sabina Fati nu este doar, de fapt nu este aproape deloc, un turist. Ea reușește, prin recursul la istorie, să descifreze locurile și, prin talentul și experiența de jurnalist, să pătrundă în sufletul și în mintea celor care le locuiesc. Este o „margine de lume” aflată în proximitatea noastră, pe care ne ajută să o înțelegem prin această construcție literară care „pictează” prezentul prin evocarea împrejurărilor istoriei care l-au construit. Ne oferă, astfel, o succesiune de imagini, de locuri și chipuri care transmit emoție și adevăr.

Nu ne propunem, desigur, ca în această scurtă prezentare să „povestim” cartea. Nu o vom face nici pe parcursul celor 50 de minute ale emisiunii noastre care se dorește a fi o invitație la lectură și la reflecție. Vom încerca să vă stârnim însă curiozitatea, prin câteva scurte recursuri la text.

La Orlivka, Anatoli îi spune la un ceai rusesc, că „e simplu să știi cine e de partea cealaltă uitându-te la casele care au antene de satelit, doar așa pot fi urmărite emisiunile rusești.” Tot de la el află că prin 2014 „circula prin sat o listă cu nouă persoane puse în categoria proamericani, din totalul celor 3000 de locuitori, dar că acum sunt cam jumătate.” Foarte mulți dintre cei care locuiesc acolo, dar și în alte localități ale vechiului Bugeac, au nostalgia vremurilor sovietice. Anatoli, acum mic întreprinzător, atunci șef de colhoz, mărturisește: „Eu i-aș vrea pe ruși înapoi” pentru că „rusul a făcut învățământ când țara era analfabetă” și pe vremea URSS putea merge „la cele mai bune clinici, fiecare avea salariu și casă”; „ce rău ne-au făcut rușii?” Fostul șef de colhoz e de neclintit în amintirile lui: „toți trăiam bine. Vrem uniunea noastră înapoi”. A uitat cartelele pentru mâncare din perioada sovietică. Nu vrea să-și amintească decât poziția lui favorizată, lumea lui sigură, nu-l interesează crimele, războaiele inutile, dispăruții în închisorile KGB-iste... nu-și aduce aminte nici măcar de teribila perioadă a holomodorului, în care ucrainenii au fost lăsați să moară de foame în încercarea conducerii sovietice de a-i extermina.”

Din popasul la Comrat, capitala Găgăuziei, satul devenit oraș prin decretul din 1925 al Regelui Ferdinand, în care astăzi doar 1,5% din populație declară că vorbește „de obicei” limba română, ne-am oprit la o plastică descriere: „Încă de cu noapte mi s-apărut că orașul miroase a mâl și a praf dizolvat în apă, dimineața însă aerul nu mai era atât de limpede, gazele de eșapament și praful ridicat de mașini au schimbat echilibrul olfactiv. Cerul era întunecat, cu nori de culoarea bălților pe care le-am văzut la autogară, ceva între albastrul de Prusia și antracit, cu strălucirea dată de petele de motorină scăpate de hârburile aliniate acolo...Strada principală paralelă cu râul (Ialpugul Mare), poartă încă numele lui Lenin și e plină de lume. O statuie cu primul șef al guvernului sovietic purtând șapcă, plină de găinațul porumbeilor, domină centrul.”

Nu a găsit Tiraspolul, capitala autoproclamatei „republici transnistrene”, asemănător valoroaselor picturi de început de secol XX ale lui Mihail Larionov, adică plin „de o bucurie nesfârșită combinată cu o tristețe permanentă”. Acum, observând lumea care traversa parcul din centrul orașului, constată că „femeile au rămas cochete chiar și când sunt demodate, bărbații sunt mai degrabă șleampeți, iar tinerii încearcă să se îmbrace ca-n filme sau ca în tutorialele de pe YouTube.” Cât despre oraș, este unul „de provincie cu pretenții, în care mulți cred că încă fac parte dintr-un imperiu victorios, că tancul din centru care are țeava îndreptată spre Chișinău e semnul gloriei trecute și viitoare, că statuia Ecaterinei cea Mare din parcul de pe malul Nistrului le veghează măreția, iar Lenin, care privește de la mare înălțime din fața parlamentului enclavei, le garantează legătura cu Rusia. ”

Am putea, desigur, să continuăm să enumerăm portrete de oameni și locuri așa cum le-a văzut Sabina Fati. Vă lăsăm însă plăcerea lecturii sporită, credem, de discuția pe care vă invităm să o ascultați.

Vom încheia cu o concluzie a autoarei: „Am găsit peste tot în drumurile mele semne ale războiului, ale distrugerilor mai vechi sau mai noi, ale trădărilor nevăzute, ale loialităților negate sau ale lașităților bine camuflate. Gurile Dunării sunt pline de meandre ale geografiei care au trasat frontierele instabile ale vechilor și noilor imperii, periferii sărace devenite zone gri ale istoriei, în care oamenii au învățat să supraviețuiască ascunzându-se, așteptând mereu vremuri mai bune, jucând la două capete, ignorând zbuciumul din jur, înțelegând că uneori drumurile nu duc nicăieri și că viața lor nu se schimbă, doar se uzează.”

Fotografiile postate au fost realizate la festivitatea de premiere desfășurată la sediul Fundației „Academia Civică”.