Radio România Cultural transmite online din Grădina Green Hours concertul Istoria pianului susținut de Marius Vernescu Trio
17 July 2020
Vorba de cultură – EDIȚII DE COLECȚIE: antropologul VINTILĂ MIHĂILESCU
27 July 2020

Ema Stere și Attila Vizauer aduc “Vorba de cultură”, de 14 ani, la Radio România Cultural

Ema: Vreau să scriu o piesă de teatru cu subiect SF politic

Attila: Am jucat uneori voci, în piesele radiofonice regizate de mine sau de colegii mei

De 14 ani, Ema Stere și Attila Vizauer stau de vorbă, la radio, cu cei mai cunoscuți oameni de cultură din țară. La “Vorba de cultură”, de luni până vineri, de la ora 12:00, la Radio România Cultural. Dacă de ani buni, soții Ema Stere și Attila Vizauer realizează emisiuni împreună, separat, însă, ea scrie cărți, iar el regizează piese, atât pentru teatrul radiofonic, cât și pentru scenele din țară. Despre cum este să-ți întâlnești idolii în carne și oase, dar și care sunt avantajele de a lucra împreună, despre planuri și pasiuni, povestesc chiar ei, în cele ce urmează:

Cum e să stai de vorbă la radio cu faimoșii oameni de cultură din țară?

Ema: Oamenii de cultură din România sunt, credem noi, oameni pe care oricine și-ar dori să îi cunoască. E un privilegiu extraordinar să poți întâlni creatori din toate artele, dar și istorici, lingviști, sociologi… Trăim într-o bulă ideală. Sigur, uneori e intimidant – de multe ori e intimidant – dar ne facem lecțiile cât putem de bine și ne bucurăm de întâlnire. În fiecare zi.

Sunt relaxați, emoționați, dificili?

Attila: Invitații noștri sunt de obicei atât de celebri, încât au depășit de mult emoțiile primului interviu. Nici dificili nu sunt. Mai degrabă sunt oameni generoși, împliniți, care au ceva de transmis și o fac cu mare naturalețe.

Formatul special al emisiunii presupune invitarea aceleiași personalități culturale timp de o săptămână lucrătoare – cinci zile la rând. De luni până vineri, învățăm să dansăm împreună. Emisiunea începe, de fapt, la intrarea din strada Berthelot și continuă mult după ora 12:30, când se stinge becul roșu din cabina de emisie. Vinerea este sfâșietoare.

 Gyuri ne-a fost foarte drag, vorbim despre el în fiecare zi

Când a debutat Vorba de cultură și cine a fost primul invitat?

Ema: “Vorba” a debutat în 2006, în grila de vară. Primul invitat, care a revenit de câteva ori ulterior, a fost Ioan Gyuri Pascu. Pentru actuala serie de rememorări – „Ediții de colecție” – (n.n. care se difuzează, în această perioadă, pe frecvențele Radio România Cultural și www.radioromania.ro) i-am rezervat, evident, o săptămână.

Gyuri ne-a fost foarte drag, vorbim despre el în fiecare zi.

Când ați avut prima emisiune radiofonică împreună? Despre ce era vorba?

Attila: Înainte de “Vorba”, am realizat împreună o altă emisiune de maaare succes în epocă. Se numea „Seara vrajbei noastre”, era bilunară, se transmitea în direct și se ocupa de conflictele din lumea culturală. Pentru fiecare ediție strângeam un dosar întreg. Aveam invitați în studio, prin telefon, uneori și fragmente înregistrate. Ne amintim de un scriitor acuzat de plagiat și eliminat din Uniunea Scriitorilor, care susținea că așa e postmodernismul, fără ghilimele; de un director de teatru de păpuși care era contestat de întregul colectiv, din motive repertoriale; de legea Pruteanu, care cerea traducerea în limba română a hamburgerului; de discuții aprinse privind finanțările din cinematografie, complexul Brâncuși de la Târgu Jiu, soarta revistei „Teatru” etc. Era o emisiune sprintenă, plină de adrenalină, în care se putea întâmpla orice.

Sunteți soț și soție. Cum v-ați cunoscut?

Ema: Ne-am cunoscut la radio.

Fiind o emisiune pe care o realizați împreună, ce faceți, de pildă, atunci când nu cădeți de comun acord asupra unor subiecte pe care doriți să le abordați în emisiune cu invitații dvs? 

Attila: Subiectele, când există, se stabilesc împreună cu invitatul săptămânii. Sunt persoane care se simt mai confortabil dacă știu despre ce vom discuta – deși, bineînțeles, filosofia emisiunii e că la un moment dat divagăm de nu ne mai prinde niciun subiect.

Fiecare dintre noi, separat, acționează altfel decât atunci când suntem împreună. Important e că nu suntem în competiție unul cu altul, n-am fost niciodată, și cel care este mai aproape de tema curentă preia conducerea emisiunii. Funcționăm ca un ceas elvețian.

E dificil să alegi cine ți-a plăcut în mod special dintre atâtea personalități excepționale care v-au călcat pragul. Cu toate astea, cine sunt acei invitați care vi s-au lipit de suflet și cu care, în timp, ați ajuns să vă împrieteniți?

Ema: Ne leagă de toți o relație specială și continuăm să le urmărim cărțile/ concertele/ spectacolele/ filmele/ expozițiile cu bucurie. E chiar foarte emoționant să vezi că o anume idee, incipientă cu câțiva ani în urmă, s-a materializat – uneori în direcții total imprevizibile.

Am rămas, evident, și cu câteva prietenii calde și strânse, dacă e să îl pomenim (din nou) doar pe Gyuri, cu care am ajuns să lucrăm ulterior spectacole pentru copii…

Avantajul nostru: Dacă îți vine vreo idee la 1 noaptea, poți să i-o comunici celuilalt imediat

Acasă sau în mașină, ce vă place să ascultați la radio?

Attila: Radio România Cultural, Radio România Muzical și concurenții acestora. Intră în fișa postului.

Ema: Radio România Cultural, evident, dar și multe podcasturi.

A fost un avantaj sau un dezavantaj să lucrați împreună? Care e concluzia la care ați ajuns, după anii de muncă împreună?

Attila: Noi am început prin a lucra împreună și am funcționat întotdeauna foarte bine. Fiecare dintre noi are anumite calități și scăderi, suntem conștienți de ele și știm exact ce are de făcut fiecare dintre noi.

Mai există un avantaj: dacă îți vine vreo idee la 1 noaptea, poți să i-o comunici celuilalt imediat. Se încing niște dezbateri…

Attila, sunteți redactor șef al redacției Teatrul Național Radiofonic.  Ascultați în copilărie acasă, la Galați, teatru radiofonic? Cum a fost atunci când, ajuns la București, i-ați întâlnit în carne și oase pe o parte dintre cei pe care îi ascultați la radio?

Attila: Amintirile copilăriei legate de radio au ca reper emisiunile de divertisment. Haz nebun, actori minunați dar ceea ce îmi rămânea întipărit în minte, după fiecare emisiune, era numele de la finalul genericului “redactor, Manole Pavel Dan”. Ei bine, am avut ocazia să îi fiu coleg acestui minunat om al divertismentului radiofonic.

Cu marii actori și regizori ai teatrului românesc am construit, de-a lungul anilor, o acropolă, un templu al admirației și al inițierii în același timp. La 15 ani, i-am descoperit pe Ștefan Iordache și Mitică Popescu în “Emigranții” de Slawomir Mrozek, în regia lui Mircea Daneliuc. La 16 ani, venisem la București, jucam într-un spectacol în cadrul unui festival pentru elevi, seara am găsit bilete și am i-am văzut încremenit de emoție pe Eliza Petrăchescu, Vasile Nițulescu, Mitică Popescu, Carmen Galin în “Oamenii cavernelor” de William Saroyan, în regia lui Dinu Cernescu. La 17 ani, debutanta genială Rodica Negrea și profesoara ei Olga Tudorache în “Efectul razelor gamma asupra anemonelor” de Paul Zindel, în regia Cătălinei Buzoianu.

La 18 ani, aceeași extraordinară Olga Tudorache în  “Nebuna din Chaillot” de Jean Giraudoux, regia Silviu Purcărete. La 20 de ani, Valeria Seciu, Ștefan Iordache, Dan Condurache în “Maestrul şi Margareta” de Mihail Bulgakov, regia Cătălina Buzoianu. La 21 de ani, făceam jurnalism studențesc la Galați, eram printre cei care în finala Festivalului studențesc de teatru acuzam spectacolele IATC-ului de formalism, lipsite de curajul amatorilor politehniști din Iași sau al studenților de la litere din Cluj sau Timișoara, până când am văzut examenul de anul IV al studentului la regie Tompa Gábor, “Tango” de Sławomir Mrožek, cu Petre Nicolae în rolul Edek.

La 22 de ani, îi descopeream pe Mirela Gorea și Marcel Iureș alături de Irina Petrescu în “Cu ușile închise” de Jean-Paul Sartre, regia Mihai Măniuțiu. La 23 de ani, din nou Rodica Negrea în “Ivona, principesa Burgundiei” de Witold Gombrowicz, regia Cătălina Buzoianu, tot atunci Horațiu Mălăele și Dana Dogaru în “Acești îngeri triști” de D.R. Popescu, regia Mircea Cornișteanu. La 25 de ani, Ion Caramitru și Dan Grigore în “Hamlet” de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu. Anul trecut, la Teatrul Național Radiofonic, am reușit să reconstituim cu o bună parte din distribuția originală acest spectacol de referință.

La 27 de ani, încă aspirant la Facultatea de teatru, i-am admirat pe Dan Condurache și Gheorghe Visu în “Coriolan” de William Shakespeare, regia Dinu Cernescu și tot atunci, Ion Caramitru (Cotrone), Irina Petrescu (Milordino), Manuela Ciucur (Mara-Mara, zisă şi Scoţiana cu umbreluţă) în “Uriaşii munţilor” de Luigi Pirandello, regia Cătălina Buzoianu. Mă opresc aici pentru că, la 31 de ani, am intrat la Academia de Teatru și Film (acum UNATC).

De atunci, toți idolii din templu mi-au devenit profesori, modele, parteneri pe care am continuat să-i admir și să-i iubesc cu aceeași pasiune.

Cum a fost întâlnirea și, ulterior, colaborarea cu dl Ion Vova, considerat o legendă a radioului românesc? Ce vă amintiți în momentul ăsta despre el?

Attila: Maestrul Vova ne-a fost aproape până în ultima clipă. Nu s-a despărțit de Radio niciodată. Ne vorbea cu umor și cu bună dispoziție și ne atenționa să nu cumva să pierdem din vedere că teatrul radiofonic este o artă cu identitatea sa proprie, cu propriile sale reguli pe care trebuie să le învățăm, să le respectăm și să nu le trădăm niciodată.

La un Revelion cu rudele noastre, ba amestecam maioneza, ba mai scriam jumătate de pagină la carte

Ați regizat numeroase piese, atât pentru teatrul radiofonic, cât și puse în scenă, pe scândură, în țară. Piese premiate, piese cu distribuții impresionante. Ați și jucat în vreuna dintre ele?

Attila: În teatrul radiofonic am jucat uneori voci, atât în piese regizate de colegii mei, cât și în unele piese regizate de mine. Suficient. Și știți de ce? Pentru că și colegii mei și eu știm să facem (avem și de unde) distribuții excepționale.

Ema, în perioada de izolare impusă nouă, tuturor, de pandemie, ați avut parte de o veste minunată: prima dvs carte, “Copiii lui Marcel”, a câștigat concursul de debut organizat de editura Polirom și urmează să fie tipărită.  Despre ce este vorba în carte? Ce v-a inspirat în alegerea subiectului? Cât timp ați lucrat la ea?

Ema: „Copiii lui Marcel” e un titlu cu care nu m-am obișnuit deplin; am scris o carte care se chema – se cheamă încă, în toate fișierele laptopului meu – „Falansterul”. Deci despre asta e vorba, cât de cât.

Am pornit de la o seamă de obsesii personale, precum: conviețuirea; legătura arhitectură-om; manufacturile; utopiile și așa mai departe. Practic, am scris o carte de aventuri pentru propria mea plăcere. Când adormeau toți ai casei, luam un snop de foi de hârtie și un pix și mă apucam de lucru. Habar n-aveam ce urmează. Se întâmpla să mă duc la culcare după ce tocmai scrisesem că a murit X – a murit X! –fără să știu care e cauza morții etc.

Am lucrat multă vreme la carte, dacă „a lucra” e verbul nimerit. Mi-amintesc de un Revelion cu rudele noastre când ba amestecam maioneza, ba mai scriam jumătate de pagină. Alteori, luni întregi, nu făceam nimic. În total, cu mari întreruperi, a durat vreo 9 ani.

Motivele pentru care m-am hotărât să trimit cartea la concursul Editurii Polirom au fost că 1) mi s-a părut cea mai democratică, anonimă și satisfăcătoare variantă și 2) trebuia să scap odată de povestea tinerilor care se mută într-un sat din Buzău ca să facă agricultură.

Mi-ar plăcea să scriu într-o seră cu filodendroni, în timp ce păsărele diverse îmi zboară deasupra capului

Unde vă place să scrieți? Cum arată cadrul perfect pentru asta? Aveți vreun ritual anume când vă așezați la scris?

Ema: Nu am niciun ritual de scris, cu atât mai puțin vreun ritual de așezat la scris. Mi-ar plăcea mult, chiar foarte mult, să scriu într-o seră cu multe plante, printre care neapărat filodendroni, în timp ce păsărele diverse – canari, papagali – îmi zboară deasupra capului și prin geamurile imense se vede ceva interesant: mare, dealuri, munți. E totuși posibil că, în asemenea condiții ideale, n-aș avea niciun chef să mai scriu.

Prin urmare, literatura fiind cea mai ieftină dintre arte (nu îți trebuie decât hârtie și un pix), recomand scrisul oriunde. Oricând.

Ce faceți când vă ocolește inspirația?

Ema: Dacă nu știu ce urmează să se întâmple în continuare, mă opresc. Marele avantaj, când nu ești scriitor profesionist, e că nu ești obligat să produci un număr de pagini pe zi/ lună/ an.

Oricum, imaginația crește de la sine, dacă ești curios. Sapi-sapi-sapi într-o direcție care te interesează, citești cărți, cauți pe net, mergi la o expoziție și deodată ai mai multe idei decât poți duce. „Ce-ar fi dacă…?” e întrebarea de bază, dar descoperi că de aici poți ajunge oriunde.

Aveți deja în plan o a doua carte? Despre ce v-ar plăcea sa fie?

Ema: Am mai multe planuri, dar nu sunt sigură cum vor arăta. Vreau să scriu un roman sau o piesă de teatru cu subiect SF politic, scriptul la un show umoristic cumplit de amuzant, o carte în versuri și câte altele. Am mii de idei.

Ce pasiuni aveți? Ce vă place să faceți dupa ce plecați de la radio?

Ema: Am o tonă de pasiuni. Merg prin anticariate și librării, ascult muzică (mai ales operă, în ultimul timp), vizitez expoziții, văd spectacole și filme. În perioada asta, nu am ieșit aproape deloc, așa că mi-am mutat investigațiile în casă. Am citit foarte multă poezie, am adunat chiar un fel de antologie pentru uz personal.

            Attila: Slavă Domnului, la Radio fac ce mă pasionează. Acasă, la fel.

De ce ar fi păcat să nu ascultăm și de acum încolo Vorba de cultură? De ce ar fi păcat să nu o “descoperim”, cei care încă nu am făcut-o?

Ema: Când am început “Vorba”, nici noi nu ne dădeam seama ce valoare documentară va avea, peste ani. Pentru seria „Ediții de colecție” (n.n. care se difuzează, în această perioadă, pe frecvențele Radio România Cultural și www.radioromania.ro) am ascultat și selectat zeci de emisiuni (trebuia să le reducem de la 55 la 30 de minute, fiindcă spațiul de emisie s-a micșorat între timp) și ne-am dat seama că ne e foarte, foarte greu să tăiem ceva. Desigur, variantele originale se păstrează și pot fi utilizate în continuare.

Attila: În 14 ani, am înregistrat voci importante ale culturii române. De fiecare dată când cineva caută o carte sau merge la un spectacol fiindcă a ascultat emisiunea noastră, e o mică victorie.

 “Vorba de cultură” se difuzează de luni până vineri, de la ora 12.00, la Radio România Cultural

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *