Arte frumoase – Proiect Master, ediţia 2018
23 iunie 2018
SIMFONIA UNIRII, în încheierea vibrantă a Stagiunii 2017-2018
24 iunie 2018

DOCUMENTAR: Ziua Universală a Iei – tradiţia românească de o frumuseţe unică

Duminică, 24 iunie, în România şi în comunităţile româneşti din întreaga lume este marcată Ziua Universală a Iei. Sărbătoarea „cămăşii cu altiţă”, cum mai este denumită ia, a fost iniţiată în anul 2013 de comunitatea La Blouse Roumaine care a dorit ca bluza tradiţională românească împreună cu tradiţia noastră moştenită din timpuri imemoriale, să devină un adevărat brand de ţară, recunoscut în întreaga lume. Chiar denumirea comunităţii, reprezintă de fapt titlul unui tablou realizat de pictorul francez Henri Matisse care realiza o imortalizare a iei româneşti – “La blouse roumaine”, 1940 – creaţia fiind expusă la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris.

Ziua de 24 iunie coincide cu Sărbătoarea Sânzienelor, aluzie la faptul că în tradiţia noastră populară, acestea erau îmbrăcate în ii.

Termenul „ie” este derivat din latinescul „tunicae lineae” – tunică subţire purtată pe piele şi se pare că apariţia ei trebuie căutată undeva în vremea civilizaţiei Cucuteni.

În secolul al VI-lea apar menţiuni în limba latină în „Glossarium mediae et infimae Latinitatis” al lui Du Cange, privind termenul de camisa – împrumutat de la celţi – alături de alte aspecte despre portul românesc.

Arta meşteşugului popular – şi a coaserii iei în special – era moştenită din generaţie în generaţie pentru a nu pierde această tradiţie care ne reprezintă, împreună cu rugăciunile potrivite care se spuneau obligatoriu înaintea începerii torsului lânii, a ţesutului sau a împletitului firelor. Însemnele magice cusute cu grijă, cu fiecare împunsătură de ac, aveau menirea de a proteja purtătorul de spiritele rele, de farmece, ori de soarta rea.

Ia – denumire dată la origini exclusiv piesei vestimentare feminine, cămaşă tradiţională românească de sărbătoare – este considerată cea mai importantă piesă din costumul popular, deoarece determină compoziţia ornamentală a costumului, restul pieselor asociindu-se cu cămaşa, cu care e obligatoriu să se acorde ca epocă, vârstă, ornamente şi cromatică.

În partea de sud a ţării, iile erau ţesute din borangic, fiind accesorizate cu broderii atât la gât, cât şi cu mărgele la mâneci, iar în zona Moldovei, se confecţionau iile brodate cu “spic”. Însă ca principiu general, ia este de fapt o croială din pânză albă, bumbac, in sau borangic, împodobită cu mărgele şi broderii la mâneci şi la gât.

Din punct de vedere al statutului femeii, atât culorile cât şi motivele broderiei sunt diferite, de la modele cu croială mai modeste şi culori mai temperate pentru femeile căsătorite şi cele în vârstă, până la culori deschise şi modele în culori vii, pentru fetele tinere.

Însă purtarea iei trebuie pusă în acord, în afară de statutul social şi vârsta şi cu tradiţiile şi tipul de eveniment la care este îmbrăcată.

Din punct de vedere al tipurilor de ie, în funcţie de zona din care provine, dinstingem următoarele catgorii:

Cămașa cu altiță – cel mai răspândit model, este întâlnit în Bucovina, Moldova, Oltenia, Muntenia, în zona Branului şi a Covasnei şi se caracterizează prin existenţa unor câmpuri ornamentale: guler – piept și mâneca cu mai multe zone, denumite altiță (porțiunea de broderie care acoperă umărul), încrețul (o fâșie ornamentală în ton deschis, care urmează imediat după altiță), râurile sau rândurile de pe mânecă (care acoperă drept sau oblic în fâșii mâneca) și brețara.

În zona Hunedoarei, a Pădurenilor şi în împrejurimile Aradului, se întâlneşte Cămașa cu tăblie, care aduce eliminarea încrețului și acoperirea mânecii cu un ornament bogat, fără pânză în desfășurare, de la locul de unde începe altița pe umăr până în dreptul încheieturii mâinii

Cămașa cu lăncez este întâlnită în sudul și estul Transilvaniei, în Valea Bistriței, partea nordică a zonei Neamț și în Bucovina şi se caracterizează prin apariția sub gulerul iei a unei fâșii ornamentale, ca un galon, denumit fodore, a cărui încrețitură e acoperită cu un lăncez, identic cu cel de sub guler.


Cămașa cu platcă
se întâlnește în Maramureș și Bihor şi prezintă un mod aparte al motivelor ornamentale, ce urmează linia de unire a foilor trupului cu platca. Există cămașa de Oaș, la care predomină culoarea galbenă, și cămașa de Maramureș, la care predomină culoarea verde, ambele având ornamentul de pe umăr din crățele, un fel de fagure.

Ia cu umăr este întâlnită în sudul Transilvaniei, zona Sibiului și Făgărașului şi aduce, în locul altiței, o fâșie îngustă ornamentală, care acoperă umărul, denumită umeraș sau umăr dar şi o fâșie similară în dreptul cotului, care se cheamă „pisti cot”. De asemenea, gulerul iei, denumit obzincă, este cusut cu multă finețe, iar pe mânecă, există brețara.

Ia cu ciocănele sau ia de Săliște, este o degenerare ornamentală și stilistică a iei cu umăr, broderia fiind înlocuită cu panglici negre cusute cu mașina, pe mânecă şi piept, iar ornamentația policromă de pe guler, umăr, fâșia de „pisti cot” și brețara devin monocrome, având culoarea neagră, înviorată de urme de roșu, galben, albastru sau fir de aur.

Cămașa cu chiept sau ciupag prezintă pe întreaga zonă a încrețiturii pieptului o bogată și masivă ornamentație geometrică — broderie pe muchie, iar Cămașa încărcată are pieptul și umerii acoperiți în întregime de broderie, cu bumbac, mătase sau chiar mărgele.

Punctele în care se lucrează broderiile iilor și cămășilor tradiționale românești sunt numeroase, variate și au utilități distincte. Ceea ce deosebeşte cusăturile româneşti de cusăturile de la porturile populare ale vecinilor este alternarea câmpurilor brodate cu cele nebrodate, pentru a obţine un echilibru între diferitele câmpuri.

Firele cu care se lucrează broderiile sunt: arniciul, înlocuit treptat cu moulineul, mătasea nerăsucită și ibrişimul, bumbăcelul, cotonul perle, mătasea vegetală, lînica, beteala şi firele aurii sau argintii. Firul de aur şi de argint nu este foarte vechi, iar fluturii sunt mai noi, fiind un material strălucitor care se punea împreună cu mărgelele pentru a separa anumite zone de broderie de altele.

Din punct de vedere al culorilor, cele mai obişnuite sunt roşu, violet, galben ca lămâia, portocaliu, verde, negru, mai rar albastru, alb, brun.

Firul era vopsit chiar în gospodăriile din zonele rurale, după reţete străvechi, pe care fiica le primea de la mamă şi le transmitea copiilor ei. Culorile erau de origine vegetală, preparate cu grijă şi răbdare din plante, buruieni, arbori fructiferi sau sălbatici.

Cele mai vechi ii sunt în general de pânză de in sau de cânepă, brodate cu lână sau cu mătase.

Ia s-a născut din necesitate şi simţ practic şi a căpătat o valoare artistică şi sentimentală, din clipa în care femeia a creat-o şi a înzestrat-o cu propriile credinţe, simţ estetic şi sentimente. Ea se impune din ce în ce mai mult în conştiinţa europeană şi mondială, ca un format vestimentar tradiţional românesc de o frumuseţe unică şi originală.

de Răzvan Moceanu – RADOR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *