Decernarea premiilor artistice la Teatrul Maghiar de Stat Cluj
29 December 2018
PORTRET – Sergiu Nicolaescu: ‘Filmul a fost existența mea’
3 January 2019

DOCUMENTAR: Gheorghe Dinică, actorul care impunea prin simpla prezenţă

Există actori care se identifică, în timp, cu personajele interpretate sau cu replici celebre din filmele în care au jucat. Una dintre cele mai cunoscute replici din filmul românesc este din “Cu mâinile curate”, regizat de Sergiu Nicolaescu: “Nu trage dom Semaca! Sunt eu, Lăscărică!”. Inevitabil, când spunem sau auzim replica, gândul ne duce la marele actor Gheorghe Dinică.

La 1 ianuarie 2019 se împlinesc 85 de ani de la naşterea celui care a dat viaţă personajului Lăscărică, dar şi personajului Paraipan din seria filmelor cu comisarul Moldovan, regizate tot de Sergiu Nicolaescu.

Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decât de familie, dar sufletul şi mintea mea de copil au memorat doar farmecul străzii şi al jocurilor de puştani. Nici nu mai ştiu câte roluri am jucat cu trupa de amatori, zeci de personaje, îşi amintea actorul, pe blogul personal.

Îi plăcea viaţa la ţară, unde îşi petrecea vacanţele. Când era elev, mergea în comuna Cochineşti, de lângă Stolnici, în judeţul Argeş, unde se născuse tatăl lui. Acolo, a petrecut vacanţe extraordinare.
Când mergeam la ei, mă primeau foarte frumos, cu mare bucurie. Eram singurul băiat din neamul Dinică, asta îi cucerea, spune Dinică în monografia pe care i-a dedicat-o Mia Pădurean.
Când revenea în Bucureşti din vacanţe, a început să meargă la cinematografele de cartier. Vedea, simţea că exista o mare diferenţă între viaţa din centrul Capitalei şi cea din cartierele de periferie. Ceva din mine m-a ajutat să nu o iau pe căi greşite. Atunci totul era posibil, mai ales în cartier. M-au influenţat foarte mult filmele care rulau non-stop, cum s-ar zice: mâncam film cu pâine, îşi amintea artistul.

În sălile cinematografelor de pe Calea Griviţei s-a născut dorinţa de a deveni actor. Îl amuzau cuplul Stan Laurel – Oliver Hardy, Charlie Chaplin, a urmărit multe filme americane, western, muzicale, cu gangsteri, de dragoste, admirând actori ca John Wayne, James Stewart, Humphrey Bogart, Cary Grant. Pe lângă filme, îi plăcea să meargă la spectacole de revistă, unde jucau Titi Mihăilescu sau Puiu Călinescu.

La 17 ani a început să joace alături de trupe de amatori, care puneau în scenă piese de Moliere, Shakespeare, dar şi dramaturgie românească.
Primul meu rol a fost cu o trupă de amatori de la Poştă, iar eu interpretam rolul locotenentului Stamatescu din piesa Titanic vals de Tudor Muşatescu. Eram pe scenă şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întâmplă cu mine. La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală. Acelea au fost primele aplauze din viaţa mea. M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de când lumea, spunea Dinică.
S-a înscris apoi în cercul teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor din Bucureşti, iar la 22 de ani a fost distribuit în Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian, în rolul lui Bogoiu, rol pentru care a primit Marele premiu la un concurs pentru interpretare, având şansa să fie văzut de actriţa Dina Cocea, care se afla în public.

Nu ai dreptul să-ţi sacrifici vocaţia, te primesc la cursurile mele de pregătire, i-a spus atunci marea doamnă a teatrului românesc. După aceste cursuri, Dinică a intrat, în 1957, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică cu bursă republicană, la clasa profesoarei Dina Cocea. A absolvit Institutul în 1961, an în care a fost distribuit în rolul inspectorului Goole din piesa Inspectorul de poliţie.
De atunci, Dinică a jucat la cele mai importante teatre din Bucureşti: Teatrul de Comedie, Teatrul Bulandra, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Teatrul Mic, Teatrul Odeon. Unul dintre cele mai importante roluri din teatru este cel al lui Cadîr (Tache, Ianke şi Cadîr), piesă în care a jucat alături de Marin Moraru şi Radu Beligan.

Debutul cinematografic l-a cunoscut în 1963, cu un rol în filmul “Străinul”, adaptare cinematografică a romanului omonim scris de Titus Popovici.

De-a lungul carierei a jucat în peste 70 de filme, în special în rolurile unor personaje negative – gangsteri autohtoni, în seria cu comisarul Moldovan, regizată de Sergiu Nicolaescu, roluri de parveniţi, Pirgu din Craii de Curtea veche sau Stănică Raţiu în Felix şi Otilia – , motiv pentru care Horaţiu Mălăele l-a supranumit: “cel mai mare rău al cinematografiei româneşti”.

Printre cele mai importante roluri ale sale se numără: Savu (“Zidul”- 1974, regia Constantin Vaeni), Paraipan (“Un comisar acuză” – 1974 şi “Revanşa” – 1978, regia Sergiu Nicolaescu), Diplomatul (Prin cenuşa imperiului – 1975, regia Andrei Blaier), Aurică Fieraru (telenovelele Inimă de ţigan – 2007 şi Regina – 2008, unde a jucat alături de Marin Moraru, Gheorghe Visu, Florina Cercel, Dan Condurache şi Carmen Tănase). Prin rolul Pepe din filmul Filantropica (2002) s-a făcut cunoscut în special publicului tânăr.

Ultimul rol în film a fost cel al lui Grigorie Vulturesco (“Aniela” – 2009), un general în rezervă şi erou al României de la începutul secolului XX.
A colaborat atât în film, cât şi pe scenă cu mari regizori români, printre numele cele mai importante numărându-se Sergiu Nicolaescu, Andrei Blaier, Mircea Daneliuc, Constantin Vaeni, Dan Piţa, Lucian Pintilie, Mircea Drăgan, Şerban Marinescu, Nae Caranfil, Andrei Şerban, David Esrig.
Adesea, criticii de film l-au asemuit cu Robert De Niro, comparaţie de care nu era deloc încântat: Ce legătură are Robert De Niro cu mine? Eu am studiat şi jucat în România, spunea actorul. Totuşi, în anul 2006 a jucat într-un film regizat de marele regizor american Francis Ford Copolla, o ecranizare a nuvelei lui Mircea Eliade Tinereţe fără tinereţe.

Muzica, o pasiune a actorului
Dinică avea talent muzical, iubea romanţele şi cântecele de petrecere, le cânta cu plăcere şi a înregistrat patru albume – Cântece de petrecere (2003), Cântece de petrecere 2 (2003), Romanţe (2004), Parol că te iubesc (2006). Îşi petrecea timpul liber în localuri unde se cânta astfel de muzică împreună cu prietenii săi, regretatul actor Ştefan Iordache şi cântăreţul Nelu Ploieşteanu, alături de care a jucat în filmul Ticăloşii.

Recunoaşterea valorii
Pentru activitatea sa deosebită, Gheorghe Dinică a fost distins cu numeroase premii:
1972: Premiul ACIN pentru Explozia”, Felix şi Otilia”, Bariera”, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”
1975: Premiul ACIN pentru Ilustrate cu flori de câmp”
Premiul UCIN pentru Casa din vis”
Premiul ACIN pentru Figuranţii”, Cuibul de viespi”, Secretul lui Herodot”
Premiul de interpretare la Karlovy Vary pentru rolul Diplomatul (Prin cenuşa imperiului”)
1992: Premiul UCIN; Premiul Troia (Portugalia) pentru Patul conjugal” (regia: Mircea Danieliuc)
1999: Premiul de excelenţă – UNITER
Marele premiu la Paris pentru Troilus şi Cresida” de William Shakespeare
2002: Premiul Special UCIN, pentru rolul Print (Filantropica”)
2002: membru de onoare al societăţii “Teatrul Naţional Ion Luca Caragiale”, cetăţean de onoare al Bucureştiului
2004: Diploma de interpretare acordat de Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România, pentru Orient Expres”
2006: Premiul pentru întreaga activitate la Festivalul T.I.F.
2008: Doctor Honoris Causa, titlu acordat de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Ion Luca Caragiale din Bucureşti
A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice. A primit apoi şi Ordinul Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofiţer.

Gabi, marea iubire
În 1995, Gheorghe Dinică fost invitat acasă la o familie de prieteni, pe care nu-i văzuse de mult timp. În faţa lui, la masă, stătea o doamnă distinsă, Gabriela, care i-a atras atenţia şi căreia i-a propus, timid, o întâlnire, la sfârşitul vizitei.

Aveam 60 de ani, până la acea vârstă am cunoscut tot ce se putea cunoaşte. Eu eram liber ca pasărea cerului. Din viaţa mea boemă, am simţit nevoia să mă aşez, mărturisea Dinică. În 2 februarie 1996, cei doi au celebrat cununia civilă, apoi, mai târziu, cununia religioasă.
Despre relaţia cu soţia sa spunea: “Un rol foarte important îl are înţelegerea pe care o avem unul pentru celălalt în afară de simpatiile reciproce fără de care nu ne-am fi adunat… E o femeie care are o relaţie clară cu viaţa şi care a făcut ordine în dezordinea existenţei mele”.

Impunea prin simpla prezenţă
Colegii de scenă spun că Gheorghe Dinică impunea doar prin simpla prezenţă, fără să facă nimic, pur şi simplu făcea ca aerul să vibreze în jurul său.
Avea mersul hotărât, replica scurtă, vorbea foarte puţin, dar de cele mai multe ori replicile sale dure erau compensate de privirea caldă. Când intra pe platoul de filmare, ceilalţi rămâneau încremeniţi: actori secundari, figuranţi, echipa tehnică, toţi deveneau uşor inhibaţi de prezenţa lui, spunea Constantin Paraschivescu, în volumul Histrion de cursă lungă, apărut în 2002.
Cu privirea-laser şi voce şuierătoare, cu mişcări atent studiate şi, în acelaşi timp, imprevizibile, de fiară la pândă – iată una dintre multiplele ipostaze ale actorului Gheorghe Dinică. Marea performanţă a lui este de a fi fost multiplu fără a-şi pierde identitatea. Cariera lui nu a alterat umanul, preciza Paraschivescu.

Putea fi un cinic şi un dispreţuitor sarcastic, o lichea grotescă sau rafinată, un intrigant diabolic şi terifiant, dar tot aşa de bine putea fi un om simplu, generos şi simpatic, un naiv romantic, sau un înţelept cu măsura relativităţii lucrurilor, explica Paraschivescu.
Dinică a considerat că rolurile negative pe care le-a interpretat l-au ajutat în carieră şi chiar l-au amuzat.

Am avut marea şansă, în teatru şi în film, să joc roluri negative. Nu regret că le-am jucat, pentru unii sunt monştri, pentru mine aveau şi haz. Dacă eşti un făt frumos, o faci pe îndrăgostitul şi cam atât, declara artistul.

Pe blogul său, el povestea şi despre hotărârile radicale din viaţa sa, ca aceea de a renunţa la ţigări: Fumam foarte mult, dormeam cu ţigara pe piept. M-am lăsat cam de 17-18 ani. Puneam pachetul de ţigări pe masă şi nu mă atingeam de el. De ce să le ascund? Trebuia să am voinţă. Fumam Papastratos. Dacă vezi pachetul şi nu te atingi de el este lecţia cea mai puternică de voinţă.
În urmă cu patru ani, în 10 noiembrie 2009, Gheorghe Dinică a plecat să-şi întâlnească prietenul, Ştefan Iordache, în stele.

AGERPRES

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *