DOCUMENTAR: Cernobîl – 31 de ani după dezastru. Efectele catastrofale asupra sănătăţii versus „rezervaţie radiologică a biosferei”

O adevărată comoară, gasită într-un pian vechi
25 aprilie 2017
Centenar ”Iași – Capitala Regatului României 1916-1918 și Oraș al Marii Uniri” (repere istorice)
26 aprilie 2017

DOCUMENTAR: Cernobîl – 31 de ani după dezastru. Efectele catastrofale asupra sănătăţii versus „rezervaţie radiologică a biosferei”

Miercuri, 26 aprilie, se împlinesc 31 de ani de la dezastrul de la Cernobîl, Ucraina, cea mai mare catastrofă nucleară din istorie. Explozia reactorului 4 de la Centrala Nucleară de la Cernobîl, ale cărui efecte pot fi echivalate cu cele care ar fi fost produse de explozia a circa 500 de bombe nucleare de mărimea celor de la Hiroshima şi Nagasaki, a produs moartea a cel puţin 60.000 de oameni, pe loc sau în timp, estimându-se că alte două până la cinci milioane de persoane au avut de pătimit şi continuă, încă, să sufere de pe urma radiaţiilor.

 

Din punct de vedere istoric, Cernobîl – în traducere „pelinul negru”, a fost un sat regal, atestat încă din anul 1193, ca parte a Marelui Ducat al Lituaniei.

În anul 1566, teritoriul este acordat lui Filon Kmita, căpitan al cavaleriei regale, în anul 1569 întreaga provincie din care face parte devine teritoriu component al Regatului Poloniei, iar din anul 1793 este anexată de Imperiul Rus.

În secolul al XIX-lea, localitatea era locuită de o populaţie de țărani ruteni și polonezi, dar şi de un procent considerabil de evrei.

În perioada Primului Război Mondial, satul a fost ocupat de germani, apoi au urmat războaiele din perioada 1917 – 1920, când a intrat sub ocupaţia Armatei Poloneze și a Armatei Roșii.

În anul 1921 Cernobîl devine parte componentă a Republicii Sovietice Socialiste Ucraineane, apoi, în perioada 1929 – 1933, localitatea este afectată puternic de colectivizare și foamete.

Au urmat perioadele în care comunitatea poloneză de aici este deportată în Kazahstan, ocupaţia germană şi exterminarea populaţiei evreieşti între anii 1941 – 1944.

În anul 1991, după destrămarea URSS, Cernobîlul devine parte a Ucrainei independente.

În luna mai a anului 1970, la mai puţin de 16 km la sud de graniţa cu Belarus, au fost începute lucrările de construcţie a unei centrale nucleare, proiectul prevăzând realizarea a şase reactoare nucleare de tip RBMK, considerat la acea vreme produsul de vârf al cercetării nucleare sovietice, iar centrala era rodul viselor măreţe de preamărire ale defunctei uniuni.

Spre finalul anilor ’70 erau date în folosinţă primele două reactoare ale centralei de la Cernobîl, apoi în anii 1981 şi 1983 erau date în exploatare reactoarele 3 şi 4.

Cu toate acestea, la 21 februarie 1979, fostul şef al vestitului KGB, Iuri Andropov, semnala, într-un raport confidenţial, pericolul pentru siguranţa în exploatare, identificând atât nerespectarea proiectului dar şi abateri de la tehnologia de construcţie şi asamblare, mai ales pentru unitatea 2 a reactorului, precum şi, decurgând de aici, pericole majore pentru populaţie.

Desigur că observaţiile au fost ignorate, tot ceea ce conta fiind împlinirea proiectelor, eventual înainte de termen şi inaugurarea fastuoasă a acestora.

La şapte ani distanţă de la observaţiile lui Andropov, pe 26 aprilie 1986, la ora 1 23 de minute şi 44 de secunde din noapte, în momentul în care se realiza un test de securitate în cadrul reactorului nr. 4 al Centralei Electrice Nucleare V. I. Lenin de lângă Cernobîl, care presupunea să se verifice dacă turbinele puteau produce suficientă energie pentru a menţine în mişcare pompele de răcire, în eventualitatea unei pierderi de energie, până când se activa generatorul diesel pentru situaţii de urgenţă şi după ce sistemele de siguranţă au fost închise în mod deliberat, se produce o explozie catastrofală, cauzată de o multiplicare a nivelului energiei şi a temperaturii.

Astfel, reactorul a fost de necontrolat, scutul superior al clădirii în care se afla reactorul – în fapt un „sarcofag protector de peste 1.000 de tone -, a fost pulverizat, temperaturile combustibilului, de peste 2.000°C, ducând la topirea acestuia, declanşând fisiunea radioactivă, care a dus la eliberarea produsului topirii miezului reactorului în atmosferă.

Se apreciază că 30 de oameni au murit pe loc, iar în următoarele zile reactorul a continuat să ardă, eliberând doze imense de gaze şi radiaţii în atmosferă.

În urma estimărilor, s-a ajuns la concluzia că întreaga cantitate de xenon, jumătate din cea de cesiu şi de iod şi 5% din restul elementelor radioactive din reactor au fost aruncate în atmosferă, iar restul gazelor cu densitate mai scăzută s-a constituit într-un nor radioactiv care s-a deplasat după direcţia vântului.

În acea noapte, până dimineaţa, norul radioactiv a fost deplasat circa 1000 de km, ajungând deasupra Rusiei, Biolorusiei şi a Mării Baltice, iar la 28 aprilie depăşiri masive ale cotelor admisibile de radiaţii au fost înregistrate tocmai lângă una dintre centralele atomoelectrice din Forasmuch, din estul Suediei, în alte state ale Europei şi chiar în zone de pe coasta estică a Americii de Nord.

Norul radioactiv a afectat şi România, în noaptea de 1 mai staţiile care se ocupau cu măsurarea radioactivităţii înregistrând valori depăşite ale radioactivităţii în anumite zone din ţară, cel mai ridicat grad de poluare fiind atins în Iaşi, Suceava, Târgu-Mureş, Galaţi şi Tulcea.

Se estimează că, la momentul exploziei, în regiunea afectată de norul radioactiv, întinsă pe circa 140.000 de km pătraţi, locuiau 7 milioane de persoane, din care 3 milioane erau copii.

Însuşi Mihail Gorbaciov se pare că a fost dezinformat iniţial cu privire la amploarea catastrofei, ca să nu mai vorbim de secretomania care trebuia să domine în comunicarea către populaţie.

Se estimează că în zilele ce au urmat catastrofei au fost evacuaţi circa 336 de mii de locuitori de pe o rază de câteva zeci de kilometri din jurul centralei.

Una din principalele măsuri luate de sovietici a fost detaşarea în zonă a unei „armate de sacrifciu”, formată din circa 600 de mii civili, soldaţi şi pompieri, care să lichideze incendiul şi să încerce să limiteze efectele radioactive, oameni care au fost condamnaţi însă la expunerea la efecte radioactiove uriaşe, cu consecinţe catastrofale pentru sănătatea lor.

Piloţii de elicoptere au primit misiunea de a arunca asupra reactorului tone de plumb, nisip, argilă, precum şi alte materiale, având ca scop stingerea incendiului, în subteran, minerii au primit misiunea de a săpa un tunel de 150 de metri şi o cameră de 30 pe 30 de metri, pentru o instalaţie de răcire, exact sub reactorul incandescent, iar pe acoperişul reactorului, soldaţi cu lopeţi aruncau bucăţile de grafit fumegând înapoi în nucleu.

La 6 mai incendiul avea să se afle sub control, moment în care a început construcţia unui sarcofag din beton şi oţel, pentru a crea o incintă etanşă care să împiedice răspândirea în atmosferă a produselor din reactorul distrus.

După circa 6 luni de muncă, construcţia sarcofagului a fost încheiată, iar costul final al operaţiunilor din această perioadă ajunsese la colosala sumă de 18 miliarde de ruble.

În anul 1987, funcţionarea centralei nucleare de la Cernobîl a fost reluată, iar în iulie, acelaşi an, ţap ispăşitor a fost găsit directorul centralei nucleare de la Cernobîl la momentul dezastrului,  Viktor Briukanov, care a fost judecat sumar pentru neglijenţă criminală şi abuz de putere şi condamnat la zece ani de muncă forţată.

În anul 1989, guvernul sovietic a hotărât oprirea construirii reactoarelor 5 şi 6 din complexul centralei nucleare, prevăzute în proiectul iniţial, însă în anii care au urmat aici au mai avut loc o serie de incidente, unele cel puţin bizare.

La finalul anului 1991, după destrămarea URSS, la reactorul nr. 2 de la Cernobîl  a avut loc un incendiu care a avut ca efect o accelerare incontrolabilă a turbinelor, a căror vibraţie a dus la prăbuşirea acoperişului şi deteriorarea pompelor hidraulice de răcire a inimii reactorului nuclear.

În anul 1995, guvernul ucrainian a hotărât închiderea reactoarelor rămase în uz, după negocieri internaţionale extrem de complicate, însă la finalul anului, în noiembrie, un incident grav a avut loc, de data aceasta la reactorul nr. 1 al centralei.

Atât incidentul din 1991 cât şi acesta, se petreceau, ciudat sau nu, tocmai cu câteva luni înainte de oprirea proiectată a respectivului reactor.

La 15 decembrie 2000, centrala nucleară de la Cernobîl devenea istorie, după oprirea ultimului reactor, partea ucraineană obţinând o compensaţie internaţională care se ridica la circa 2,3 miliarde dolari SUA.

La 31 de ani de la cel mai grav dezastru nuclear din istorie, numărul victimelor exploziei de la centrala de la Cernobîl rămâne necunoscut cu exactitate.

Evaluările independente arată că numărul morţilor, pe loc, sau ulterior, pe parcursul anilor se situează undeva între 50 şi 60 de mii de persoane, în timp ce cifrele oficiale vorbesc de … 56 de decedaţi, iar conform Academiei Ruse de Ştiinţe Medicale, 212.000 de oameni au murit până acum ca o consecinţă directă a dezastrului de la Cernobîl.

De asemenea, în total se apreciază că între două şi cinci milioane de persoane au avut sau au încă de suferit de pe urma dezastrului din aprilie 1986 – în special având drept consecinţă diferite forme de cancer, malformaţii congenitale, efecte ale sistemelor nervos şi cardiovascular sau sterilitate -, din care 65 de mii au diferite grade de handicap, o mare parte dintre cei afectaţi înregistrându-se din rândul celor 600 de mii de „lichidatori” trimişi la Cernobîl în lunile de după accident pentru diminuarea efectelor acestuia.

Acum, pe o rază de 30 de kilometri în jurul fostei centrale nucleare a fost creată o zonă de excludere cu acces restricţionat, un teriotriu care arată ca după infern, în care, desigur, orice formă părea să dispară cu totul. Însă, în anul 2016, guvernul ucrainean pomenea despre intenţia de a declara zona respectivă drept „rezervaţie radiologică a biosferei”, având în vedere că sunt numeroase specii de animale sălbatice care în absenţa oamenilor au venit aici: cai sălbatici, elani, râşi, lupi, mistreţi şi urşi. Situaţia actuală, după cercetări amănunţite, arată că oamenii pot sta patru-cinci zile la o distanţă mai mică de 30 de kilometri de zona exploziei nucleare şi o zi la o distanţă de zece kilometri, fără ca sănătatea să le fie afectată, astfel că această zonă este identificată cu un potenţial turistic semnificativ.

de Răzvan Moceanu – RADOR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *