Ionel, de Dan Manolache
24 November 2018
Idei în nocturnă- Pagini de Istorie – Marea Unire în viziunea contemporanilor şi a urmaşilor
27 November 2018

DOCUMENTAR: 66 de ani de la inaugurarea clădirii în care astăzi îşi are sediul Radiodifuziunea Română

Marţi, 27 noiembrie, se împlinesc 66 de ani de la inaugurarea clădirii în care astăzi îşi are sediul Radiodifuziunea Română, o construcţie care, de-a lungul timpului, a fost denumită Casa Radio, Casa Radiodifuziunii, Casa Radiofoniei, sau Palatul Radiodifuziunii. Clădirea, opera arhitecţilor Tiberiu Ricci, Leon Garcia, Jean Beral şi Mihai Ricci, este construită în stil modernist italian, fiind înconjurată de case vechi aflate pe străzile Temişana şi Berthelot. Aici este Casa Radioului în care îşi desfăşoară activitatea posturile Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Antena Satelor, Radio România Internaţional, Radio Bucureşti FM, Radio 3net, Editura Casa Radio, Agenţia de presă RADOR. Cele trei corpuri ale clădirii adăpostesc o sală de concerte de circa 10 mii de metri pătraţi – Studioul de concerte “Mihail Jora”, construcţie finalizată mai târziu, în anul 1961 – , în care orchestrele şi corurile Radioului prezintă concerte de înaltă ţinută artistică, dar şi numeroase studiouri de înregistrare şi de emisie, acesta este furnicarul în care sute de oameni trudesc în flux continuu, pentru ca ascultătorii posturilor noastre să primească, la înalte standarde profesionale, cele mai importante ştiri, cea mai bună muzică, divertisment, teatru radiofonic, emisiuni şi dezbateri din cele mai variate şi inetersante. În rândurile care urmează, RADOR îşi propune să reaminească pe scurt istoria sediilor centrale ale radioului public, a bazei materiale a instituţiei, precum şi momente tehnice dificile care au pus la grea încercare comunicarea dintre Radiodifuziune şi publicul său.

În anul 1925, la Institutul Electrotehnic al Universităţii Bucureşti, care era condus de profesorul Dragomir Hurmuzescu, este construit şi dat în folosinţă primul receptor radiofonic care face posibile primele audiţii publice, de două ori pe săptămână, joi şi sâmbătă, la ora 21:30.

La 26 martie 1925 se constituie Asociaţia Prietenilor Radiotelefoniei, din iniţiativa Societăţii Române de Fizică conduse tot de Dragomir Hurmuzescu, asociaţie ce avea sediul în incinta Institutului Electrotehnic Universitar din Str. Victor Emanuel nr. 16, fosta clădire a Muzeului Literaturii Române din Bd. Dacia.

În data de 15 decembrie 1925 apare Decretul regal de aplicare a „Legii Radiofoniei”, transmis ulterior şi Oficiului Internaţional de Radiofonie de la Geneva.

La 15 aprilie 1926, este elaborat Proiectul de statut de către Consiliul Superior de control şi îndrumare al noii societăţi de radiodifuziune.

Pe 4 iulie 1926 apare Decretul Regal de ratificare a „Jurnalului Consiliului de Miniştri“ nr. 2630 pentru aprobarea statutelor şi a prospectului de emisiuni ale Societăţii de Difuziune Radio-Telefonică.

La 28 octombrie 1926 apare Decretul regal nr. 245 prin care se aprobă statutul şi prospectul de emisiune a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România.

Pe 22 decembrie 1927, în „Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 2915”, apare, la articolul 2, reglementarea privind constituirea Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România.

În 7 ianuarie 1928 are loc Adunarea generală de constituire a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România şi este aprobat Statutul de funcţionare, constituindu-se primul Consiliu de Administraţie al noului serviciu public. Acesta se compune din nouă membri, şase numiţi de Guvern şi trei de acţionari.

Pe 5 martie 1928 are loc prima întâlnire a Consiliului de Administraţie, după înregistrarea Societăţii la tribunal, moment ce marchează începutul funcţionării Societăţii Române de Radiodifuziune, instituţie aflată până în 1934 sub controlul Ministerului Comunicaţiilor

În data de 19 iunie 1928 este achiziţionat imobilul din Str. Fântânii (azi Str. General Berthelot) nr. 60, primul sediu al Societăţii Române de Radiodifuziune, fostă proprietate a generalului Socec.

Act de vânzare – cumpărare între Frida Rubinstein şi Societatea de Difuziune Radiotelefonică, 19 iunie 1928

Clădirea ocupa o suprafaţă de circa 500 de metri pătraţi, pe un teren de aproximativ 200 de metri pătraţi.

Prima clădire a SRR, aflată în Str. General Berthelot nr. 60

Holul de la intrarea în primul sediu al SRR

1 noiembrie 1928 este data de naştere a Radio România, la care a fost realizată prima transmisiune radiofonică a postului Radio Bucureşti, la ora 17:00, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,4 kW. S-a auzit „Alo, alo, aici Radio Bucureşti”. Emisiunea a fost deschisă de profesorul Hurmuzescu în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie.

Primele studiouri adecvate („săli de audiţie”) au fost construite însa în sediul Radioului abia în anul 1930, când, pe 21 martie, are loc prima transmisie a unei opere din studio (“Bărbierul din Sevilla”, de Gioacchino Rossini), iar la 11 februarie 1932, se inaugurează Studioul Mare.

Studioul mic era instalat într-un salon foarte spaţios, tapisat complet cu catifea, iar pereţii despărţitori au între ei un start de 20 de cm de rumegătură de plută, care să absoarbă orice vibraţie produsă în sudio. Podeaua are un strat gros de flanele peste care este aşezat un covor de pluş, iar plafonul este şi el acoperit cu pluş aşezat în falduri. Geamurile erau duble, de cristal, pentru a nu avea vibraţii. În studio se află un pian de concert. În spaţiul de aici putea încăpea o orchestră de 20 de membri.

La 13 aprilie 1936 emisia se realizează pe două programe: Radio Bucureşti şi Radio România Bod, iar spre toamna acelui an se dădea în funcţiune un cablu radiofonic subteran Bod-Bucureşti cu o staţie de amplificare la Vrăjitori-Câmpina.În clădire se mai afla un studio mai mic, rezervat doar conferinţelor.

S-a continuat îmbogăţirea discotecii, aceasta ajungând să deţină, la finalul anului 1936, 3136 de discuri.

În anul 1938, în condiţiile în care aparatajul de studio se învechise, în cei 10 ani de funcţionare, conducerea instituţiei decide să îl înlocuiască, instalaţiile de microfoane şi amplificatori find noi în integralitate, de asemenea fiind aduse noi centrale telefonice.

Secretariatul general, 1932 (de la stânga la dreapta): Yvonne Demetriad, Domnica Păun Ghiţescu, Lila Teianu

În anul 1940 s-au construit bordeie pentru paza Radioului şi s-au înlocuit cablajul emiţătorului, firul antenei şi stâlpii prizei de pământ. A fost achiziţionat, pentru imprimare pe discuri, un al doilea aparataj de înregistrare, cu 2 platane şi toate anexele necesare.

La 24 august 1944, clădirea veche a Radiodifuziunii din Strada General Berthelot nr. 60, aflată lângă actualul sediu al instituţiei, aproximativ în zona în care funcţionează astăzi Liceul de Artă „Nicolae Tonitza”, este distrusă de bombardamente, determinând cele mai dramatice momente din întreaga existenţă a instituţiei. Cu o zi înainte, Vasile Ionescu, director general al Radioului (5 septembrie 1940–15 februarie 1945), împreună cu ing. Alexandru Lohan, înregistrează pe disc la Palatul regal Proclamaţia către ţară a Regelui Mihai I, difuzată pe post în aceeaşi seară la ora 22.25, după ce Mihai Zirra, crainicul de serviciu şi viitorul mare regizor al Teatrului radiofonic, anunțase pe post, în mai multe rânduri: „Peste puţin timp vom da un comunicat important pentru ţară.”

A fost apoi momentul de entuziasm al populaţiei, al Armatei, care a trecut de partea forţelor democratice.

În dimineaţa zilei de 24 august, la ora 5.30, au început bombardamentele germane, care au distrus inclusiv partea din Palatul Regal în care a fost arestat mareşalul Antonescu.

Tot în acea zi, începând cu ora 8.30, clădirea Radioului a fost bombardată în mai multe rânduri, ultima dată la ora 16.20, când emisia s-a întrerupt, s-a distrus complet întreg sediul şi odată cu el şi studiourile, angajaţi ai Radioului şi soldaţi care păzeau instituţia pierzându-şi viaţa sau suferind răni grave în clădirea din Strada General Berthelot nr. 60.

Directorul general Vasile Ionescu, trece Carpaţii, în încercarea de a duce mai departe informarea şi orientarea opiniei publice româneşti şi străine asupra actului de la 23 august, prin posturile Radio România Bod, Dacia România, Bucegi şi Piatra. Nu înainte de a merge la fostul sediu al Societăţii de Radiodifuziune, care rămăsese doar o movilă de moloz fumegând, unde a luat măsurile de scoatere a răniţilor şi morţilor de sub dărâmături şi transportarea răniţilor la spitale şi de stingere a incendiului ce începuse să ia proporţii.Au murit atunci Bonifaciu Cristofici, şeful postului „Carpaţi”, Alfred Pogoni, controlor muzical, Paul Ciocârlan, discotecar şi P. Georgescu, telefonist şef. Răniţii Valentin Bude, controlor tehnic al emisiunii, Rodica Gologan, controlor general al programelor, Ştefan Ceroiu, şef serviciu tracţiuni şi N. Căbaşu, portar, au fost spitalizaţi. Pierderile gărzii militare a Radiodifuziunii s-au ridicat la 11 morţi şi 7 răniţi.

Pagubele erau nu doar umane, în urma bombardamentelor fiind distruse întreaga aparatură, o parte din arhivă, instrumentele muzicale, o parte din colecția de discuri cu muzică, o parte dintre discurile pe care erau înregistrate, începând din anii ’30, unele emisiuni transmise în direct, considerate ca importante de arhivat, discurile cu zgomote și efecte precum şi recuzita teatrului radiofonic, difuzat atunci în direct din studio, şi altele.

Cu una din maşinile disponibile ale instituţiei, care nu fusese distrusă complet de bombardamente, Vasile Ionescu a plecat în seara de 24 august 1944, ora 19.30, spre zona de dispersare a Radiodifuziunii, aflată pe Valea Timişului şi în împrejurimile Braşovului.

În aceeași zi de 24 august 1944, locaţiile posturilor Societății Române de Radiodifuziune au fost atacate concomitent de armatele germane: postul de la Bod a fost asediat timp de 7 ore de un detaşament de 120 de persoane, în timp ce postul de la Băneasa a fost cucerit de germani, la ora 11.00 și avea să fie eliberat abia pe 29 august.


Radio România şi-a continuat activitatea din studiourile improvizate la etajul al II-lea al Liceului „Sfântul Sava”, aflat pe Strada General Berthelot nr. 41, mutarea realizându-se la puțin timp după încetarea luptelor din București dintre trupele române și cele germane (24–27 august).Radio România și-a reluat transmisia din studiourile de ajutor din zona Bod – Braşov până la 28 august, când un atac de 20 de avioane, care au aruncat 70 de tone de bombe, a scos din funcţiune postul, însă emisia a continuat prin punerea în funcţiune a posturilor pe unde scurte Bucegi (Sinaia – vila generalului Gh. Rasoviceanu), Carpaţi (Palatul Regal Peleş) şi Piatra (în spatele vilei lui Antonescu de la Predeal). Cele trei posturi pe unde scurte vor funcţiona până în data de 31 august, când sunt repuse în funcțiune posturile Radio București I și II.

La 31 august 1944, la ora 13.00, Radio Bucureşti I şi II sunt repuse în funcţiune. Pentru continuarea emisiei s-a rechiziţionat imobilul din Str. Berthelot nr. 41 (imobilul Ilieş), pe care s-a plătit o chirie anuală de 5 milioane lei. Pentru studiouri şi pentru serviciul tehnic, chiria pentru încăperile de la etajul II al imobilului Colegiului Sf. Sava era de 9.000.000 lei anual, iar lucrările pentru instalaţii, pentru stdioul mare, sala de concert şi cabina pentru crainici de aici, au costat circa 4,5 milioane lei, lucrările fiind încheiate în iunie 1945. De asemenea, pentru scurt timp a fost închiriat un apartament cu şase camere pe Strada Ştirbei Vodă nr. 108 şi au fost realizate cabine pentru conferenţiarii Radioului, la Ateneul Român.

Deoarece studiourile au fost distruse, până la amenajarea altora, programele au fost realizate din muzică imprimată pe discuri şi radiojurnale. Singurele emisiuni speciale rămân Ora Armatei şi Ora Ardealului

În condiţiile dificultăților enorme, cu eforturi semnificative, umane şi materiale, Radio România a continuat să funcționeze la parametri normali, nu numai sub aspect informativ, ci și al emisiunilor de comentarii și cronici.


Studioul mic de înregistrări în prima clădire a SRR

Pe de altă parte, pentru teatrul radiofonic, timpul în care se putea dispune de orele libere ale actorilor era şi mai limitat, oamenii având fiecare implicare în alte repetiţii la teatre.În clădirea Liceului Sfântul Sava, s-au amenajat un studio pentru orchestra simfonică, un studio pentru solişti şi orchestre mici și chiar un studio pentru teatrul radiofonic, cu toate că izolarea lor fonică față de alte încăperi ale liceului lăsa de dorit. În timpul cursurilor liceului, la fiecare oră, când elevii ieşeau în curte pentru recreaţie, lucrul în studiouri trebuia oprit. Astfel că pentru fiecare 50 de minute de lucru erau prevăzute, automat, cele 10 minute de pauză a elevilor.

Chiar în aceste condiţii, la sfârșitul anului 1944 se înființează Orchestra de Cameră a Radiodifuziunii, iar emisiunile de teatru radiofonic au fost reluate la 10 ianuarie 1945, cu piesa “Destin” de Mihai Tican-Rumano, urmată de un scenariu al aceluiași autor, în 20 februarie 1945 – “O răpire romantică” și, la 27 martie 1945, de “Asmodée”, de François Mauriac.

Aceasta a fost Casa Radiodifuziunii până în anul 1946, până la construirea noului sediu, pe vechiul amplasament din Strada General Berthelot nr. 60, planurile fiind aprobate din timpul administrației Vasile Ionescu, sediu care avea să fie inaugurat la 28 octombrie 1946 și dat în folosinţă parţial în 1947, când au fost puse în funcţiune studiourile A şi B din clădirea Radiodifuziunii. De asemenea studiourile au fost utilate cu magnetofoane.

Tot în 1947, începe studiul pentru construirea unei noi Case a Radiodifuziunii şi pentru planul construirii de emiţători naţionali şi regionali care să asigure audienţa programelor în întreaga ţară, iar în 1948 se încep formalităţile pentru realizarea acestui plan.

Inaugurarea noului studio de concerte al Radioului construit de arhitectul G. M. Cantacuzino şi ing. Liviu Ciuley, în prezenţa M.S. Regelui, miniştrilor, corpului diplomatic – 11 februarie 1932

Iniţial, planul prevedea construcţia unei clădiri cu 10 etaje şi circa 38.800 de metri pătraţi suprafaţă desfăşuarată, pe un teren care aparţinea Radiodifuziunii de la intersecţia Şoselei Kisseleff cu Bd. Mareşal Constantin Prezan, în apropierea Arcului de Triumf, teren care fusese primit la schimb de Radiodifuziune pentru actualul imobil şi teren al Casei Filipescu-Cesianu din Calea Victoriei colţ cu Strada Sevastopol. Puţină lume ştie că boierul Constantin Cesianu, care murea în 1914, a lăsat urmaşilor săi acest imobil în care continuă să locuiască până în 1935, când băiatul său, Constantin Dinu Cesianu, fiind ministru plenipotenţiar la Paris, deci stând mai mult în afara ţării, decide să vândă imobilul Societăţii Române de Radiodifuziune (SRR), astfel încât în perioada 1935-1940 proprietar al acestui imobil a fost SRR. În 1940, Societatea face un schimb de teren: Primăria Capitalei cedează Radioului un teren pe Bulevardul Kiseleff, primind în schimb acest teren şi imobilul aferent.

Revenint la proiectul iniţial, Casa Radiodifuziunii din Kisseleff trebuia să aibă 7 posturi de radioemisiune, 30 de studiouri, 20 de cabine pentru crainici şi putea asigura difuzarea simultană a cinci programe radiofonice timp de 20 de ore zilnic. Acest proiect îndrăzneţ avea să fie însă abandonat.

În anul 1949, începe proiectarea şi construcţia unui nou sediu al Radiodifuziunii, după o concepţie a arhitecţilor Tiberiu Ricci, Mihai Ricci, Leon Garcia şi Jean Beral, şi după alte planuri mai vechi, în Strada Berthelot.

Casa Radiofoniei era destinată găzduirii tuturor serviciilor administrative, tehnice şi de exploatare ale Comitetului de Radio şi se prevedea că, într-un viitor apropiat, proiectul va putea fi completat pentru a satisface şi nevoile televiziunii, în faza ei experimentală.Casa Radiofoniei era, iniţial, un proiect tipic al unei arhitecturi funcţionaliste, cosmopolite, însă concepţia iniţială a fost revizuită, în urma criticilor Comisiei de Avizare, în ideea folosirii unei arhitecturi mai clasice.

Aşadar în vara anului 1949, aici se turnau, deja, o bună parte din fundaţii, iar în decembrie 1949, cadrele de beton armat ale uneia dintre aripile complexului erau gata ridicate pe înălţimea celor 6 etaje.

Desigur, amplasamentul construcţiei a fost dictat, în primul rând, de existenţa clădirii vechi a Radiodifuziunii, însă în calcul s-au luat şi particularităţile tehnice specifice ale radiofoniei, una dintre provocări fiind încadrarea între vechi străzi, într-o suprafaţă de teren relativ restrânsă, cu multe case şi un traseu sinuos pentru organizarea arhitectonică a unei clădiri de o asemenea anvergură.

De aceea, axul principal al clădirii a fost trasat pe bisectoarea unghiului format de străzile Temişana şi Berthelot, iar dificultatea unghiului ascuţit format de cele două străzi adiacente a fost soluţionată prin arcuirea faţadei principale, care formează astfel unghiuri de 90 de grade cu faţadele laterale.

Cum aminteam, colectivul de proiectanţi ai Casei Radiodifuziunii a trebuit să rezolve toate funcţiunile tehnice ale clădirii, prin care să se realizeze condiţii optime pentru elaborarea, coordonarea şi transmisia programelor. Astfel, s-a ales opţiunea cu trei corpuri de clădire, de înălţimi diferite, iar suprafaţa de teren relativ modestă a impus extinderea funcţiunilor pe înălţime, cu un corp central de 11 etaje, dominat de o colonadă ce formează un coronament al clădirii.

Întreg complexul avea proiectat, în afara încăperilor tehnice şi a birourilor, un mare Studio de Concerte, care avea să fie finalizat mai târziu.

Faţadele corpurilor ce adăpostesc serviciile tehnice şi administrative sunt simple, cu un soclu înalt ce înglobează parterul şi cu o cornişă proporţionată, menită să sublinieze înălţimea volumelor, cu o interpretare ce corespundea, desigur, epocii.


Aripile de pe aliniamentul trotuarelor au 26 m până la acoperiş, ele flancând simetric volumul central mai înalt – de 42 m – , care are o formă prelungă, îngustă şi curbată, fiind aşezat de-a curmezişul pe direcţiile uşor înclinate una faţă de alta ale celor două străzi. Pe acest fundal dominant apărea, mai târziu, mult mai scundă, de o curbură inversă, masa arhitectonică fără ferestre a marelui studiou construit mai târziu, cu zidurile oarbe ale foaierelor cu porticul de 
acces al publicului la concerte, care iese în evidenţă. Înălţimile diferite ale acestor grupuri formează un crescendo plăcut ochiului şi se termină cu o colonadă sveltă ce înconjoară – deja fostul – restaurant de la ultimul etaj.Proiectanţii Casei Radio au tratat marile faţade laterale cu volume mari, de sine stătătoare, în care golurile sunt accentuate, din loc în loc, cu balcoane şi balustrade, un element împrumutat din arhitectura sovietică a lui Ivan Vladislavovici Joltovschi.

În proiectul arhitecţilor a fost prevăzută, în faţa intrării viitorului studiou de concerte, o piaţetă, din colţurile căreia urmau să pornească două artere noi, care să asigure vederea edificiului de departe, una dinspre Gara de Nord, celaltă dinspre Academia militară – o componentă a proiectului care avea să fie abandonată ulterior.

La 27 noiembrie 1952, se dă în folosinţă actualul sediu al instituţiei, din Strada General Berthelot nr. 60 – 64.

În noul sediu s-au proiectat de la început cele două studiouri de teatru, de la parter, care poartă astăzi numele „Mihai Zirra” şi „George Constantin”, date în folosinţă în 1953.

Pe baza datelor statistice ale Radiodifuziunii şi a altor date colectate de la radiodifuziuni europene, s-a ajuns la un minim necesar de încăperi pentru funcţionarea noi Case a Radiodifuziunii. Iată însă care erau încăperile din sediul Radiodifuziunii, cu volumele aferente:

10 studiouri muzicale, din care

– 1 studiou de 10.000 metri cubi

– 1 studiou de 1930 metri cubi– 1 studiou de 2675 metri cubi

– 1 studiou de 1715 metri cubi

– 2 studiouri de 1000 de metri cubi

– 2 studiouri de 550 de metri cubi

– 2 studiouri de 120 metri cubi.

2 grupuri de studiouri pentru teatru, primul cu:

– 1 studiou de 1340 metri cubi

– 1 studiou de 550 metri cubi

– 1 studiou cu 300 de metri cubi

– 1 studiou de 265 de metri cubi (surd)

al doilea cu:

– 1 studiou de 1950 metri cubi

– 1 studiou de 540 de metri cubi

– 1 studiou de 210 metri cubi.

De asemenea existau 14 studiouri de vorbă pentru înregistrare şi emisiei şi 21 de camere pentru servicii tehnice anexe – înregistrări, fonomontaj, reverberaţie artificială, etc.

Studiourile şi cabinele din acest sediu aveau un volum total de circa 10 ori mai mare decât cele trei studiouri cu trei cabine „de vorbă” din clădirea veche a Radiodifuziunii.

În tratarea acustică a stdiourilor au fost aplicate soluţiile bazate exclusiv pe materiale indigene, ieftine şi uşor de procurat.

Toate studiourile au beneficiat, datorită instalaţiilor speciale de ecou, de posibilitatea varierii reverberaţiei.

Noua instalaţie electroacustică a Casei Radio a fost concepută pe baza descentralizării, care, în afara aparatajului de exploatare şi întreţinere, prezintă un control sporit al lanţului de emisie.

Din anul 1953, folosirea studiourilor de la Liceul Sfântul Sava a încetat.Capacitatea de producţie a Casei Radiodifuziunii permitea elaborarea şi înregistrarea simultană a 18 programe vorbite, a 8 programe muzicale şi a 3 programe teatrale, plus înregistrarea simultană a 10 programe care pouteau veni şi din exterior.

La construcția care începuse în 1949, lucrările au continuat până în anul 1955, iar ansamblul de clădiri a fost terminat în anul 1961, ultima fiind dată în folosinţă Sala de Concerte – Studioul de concerte “Mihail Jora”, la care lucrările au început în anul 1959 – , marți, 12 septembrie 1961, cu ocazia celei de-a doua ediții a Festivalului Internațional „George Enescu”.

Trebuie spus că, faţă de capacitatea limitată a studiourilor pentru înregistrare şi transmisiuni, aşa cum reieşea la nivelul anului 1949, se simţea nevoia unei săli vaste, potrivită în special muzicii simfonice şi corale interpretate de orchestre ample şi de coruri, proiectanţii prevăzând, în acest sens, construcţia marelui studio de concerte cu 1.000 de locuri.
Ansamblul acestei săli, cu foaierele şi anexele sale, cuprinde o plastică mai pronunţată în faţadă, intrarea publicului fiind realizată printr-un portic monumental, sprijinit pe pile cu antablamentul decroşat la fiecare pilastru şi decorat cu statui la partea superioară, iar capitelele sunt inspirate după cele de la Hurezi. Uşile de acces au bogate decoraţiuni în alamă, iar faţadele laterale ale foaierelor sub aceeaşi înălţime de cornişă au o arhitectură mai plată, pentru ca interesul privitorilor să se oprească pe motivul central al intrării.


Desigur că forma terenului disponibil a dictat modul de amplasare a sălii, împărţirea încăperilor anexe şi a degajamentelor pentru circulaţia personalului artistic şi tehnic, în legătură cu celelalte corpuri de clădire.Foaierele sunt legate de complexul administrativ prin două articulaţii, care marchează în acelaşi timp ieşirile laterale.

O atenţie aparte a fost acordată acusticii, proiectată după ultimele descoperiri ale acelor vremuri, nu doar în ceea ce priveşte difuzarea sunetelor muzicale ci şi în privinţa recepţiei optime a acestora, prin măsuri de izolare fonică a construcţiei, care să nu permită pătrunderea zgomotelor din exterior.

Sala, având formă trapezoidală, se îngustează către podium, iar pereţii laterali nefiind paraleli, evită efectele de amplificare. Pereţii sunt, pe toată înălţimea sălii, acoperiţi cu panouri din lemn, exotic de avodire, de esenţă africană, cu ancadramente de stejar şi paltin masiv. Forma tăbliilor a fost condiţionată de acustică, ele fiind inegale ca mărime, contur şi grosime şi dispuse alternativ, pentru reflectarea unei cât mai extinse game de frecvenţe a vibraţiilor, de la sunete foarte grave până la cele mai acute.


Orga, acţionată electric, cea mai mare din toate studiourile de radio din Europa, la acel moment, a fost executată în Cehoslovacia, în anul 1960, după un proiect realizat în ţară, ea constituind, prin numeroasele-i tuburi de dimensiuni şi culori diferite, un adevărat decor, care atrage privirile spectatorilor.Tavanul noului studiou a fost realizat din piese prefabricate din ipsos, lipsite de vibraţii proprii.

În proiectul realizat de către arhitecţi, pupitrul de comandă al orgii şi pianele orchestrei, puteau fi coborâte la subsol, cu ajutorul unei trape ascensor, şi urcate, din nou, când programul concertelor o cerea.

Foaierele au fost concepute cu elemente decorative simple, efectele iluminatului general cu surse directe şi altele ascunse în scafe, fiind proiectate într-un sistem odihnitor pentru ochi.1

Studioul “Mihail Jora” este cea mai mare sală de concerte simfonice și corale din România, cea mai bună din punctul de vedere al acusticii (sunt condiții egale de audiție în oricare din cele aproape 1.000 de locuri) și singura care oferă posibilitatea de a realiza înregistrări digitale în direct.

În anul 2000, la 31 mai, a avut loc inaugurarea noului sediu al Agenţiei RADOR, iar la 1 februarie 2001, a fost inaugurată Camera ştirilor, echipată cu cel mai performant nivel tehnologic al momentului, cu un sistem computerizat care asigură permanenta conectare la multitudinea de fluxuri informaţionale, selectarea rapidă a ştirilor şi accesarea în timp real a tuturor informaţiilor care sunt stocate în memoria serverului. Totodată a fost asigurat accesul departamentelor către informaţiile necesare desfăşurării activităţii lor, prin reţeaua internă de calculatoare.

La 16 martie 2010, cea mai mare orgă din România, a Sălii de concerte „Mihail Jora” a Radiodifuziunii, a fost reabilitată, după 50 de ani de funcţionare, şi a fost inaugurată cu un recital extraordinar susţinut de Jennifer Bate (Marea Britanie), una dintre cele mai cunoscute şi apreciate organiste din întreaga lume. Cele peste 7.000 de tuburi şi 80 de registre recomandă orga Sălii de concerte „Mihail Jora” pentru o poziţie în clasamentul celor mai mari astfel de instrumente din Europa, fiind, în mod cert, cea mai mare din ţara noastră.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *