Marșul vieții – “Cine ne va scrie istoria?” Iași 30 Iunie
28 June 2019
Izvoare de filosofie: Mai vorbește Seneca pe limba noastră?Valoarea stoicismului pentru omul contemporan
28 June 2019

DOCUMENTAR: 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Versailles

(Photo by FRANCOIS GUILLOT / AFP)

Vineri, 28 iunie, se împlinesc 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Versailles, un tratat de pace care a pus capăt oficial Primului Război Mondial,  fiind parafat în urma a şase luni de negocieri purtate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din anul 1919. Tratatul – care reprezenta o schimbare fundamentală de paradigmă în relaţiile dintre state – reglementa disputele între forţele Aliate (Franţa, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) şi cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria) şi prevedea ca Germania să-şi asume completa responsabilitate pentru declanşarea războiului şi să plătească reparaţii de război considerabile trupelor aliate. De asemenea, Germania pierdea teritorii în faţa ţărilor vecine, i se stabilea o drastică limitare a forţelor armate şi a fost deposedată de mai multe colonii.

Pentru România, o importanţă deosebită o aveau articolele referitoare la obligaţia Germaniei de a recunoaşte noua ordine teritorială ce urma să fie stabilită prin tratatele de pace, implicit a hotărârilor plebiscitare de Unire din 27 martie/9 aprilie, 15/28 noiembrie şi 18 noiembrie/1 decembrie 1918. În problema reparaţiilor faţă de România, tratatul avea doar două dispoziţii, restul prevederilor decurgând din alte capitole cu caracter general. Germania era obligată să plătească „toate pagubele cauzate populaţiei civile a fiecăreia din Puterile Aliate şi Asociate”, cuantumul urmând a fi stabilit de o comisie. Problema reparaţiilor de război a făcut obiectul mai multor întâlniri şi aranjamente internaţionale în perioada interbelică; din nefericire, România nu a beneficiat din partea Germaniei de nicio sumă în contul pierderilor sale de război.

* * * * *

Contextul istoric al Europei de la începutul secolului al XX-lea, caracterizat de naţionalism şi de confruntarea a două sisteme adverse de alianţe, indicau un probabil conflict armat.

Mai ales după ce, în anul 1867, Imperiul Habsburgic a instituit dualismul austro-ungar, naţionalismul a afectat mai puternic sud-estul Europei, iar modificarea statutului Budapestei în cadrul monarhiei nu a fost urmată de acordarea unor concesii identice celorlalte naţionalităţi în cadrul imperiului.

Astfel, slavii de sud, aflaţi la frontierele imperiului, reprezentau cea mai gravă ameninţare, iar ambiţiile lor naţionale erau încurajate de Imperiul Ţarist – pe fondul dorinţei de a-şi exercita dominaţia asupra slavilor din Balcani -, situaţie care favoriza pericolul declanşării unui conflict.

Aşadar, începutul de secol era marcat de sisteme de alianţe adverse – Imperiul German fiind centrul politicii europene, pornind de la situaţia demografică şi dinamismul economic. Rusia va fi atrasă într-o alianţă potrivnică Franţei, Liga celor trei împăraţi – părăsită de imperiul Romanovilor în 1878, iar pe de altă parte, întrucât interesele germane cereau păstrarea legăturilor cu Austria, este încheiată, în secret, cu aceasta o Dublă Alianţă, în 1879 – prin care cele două puteri se angajau să lupte împotriva Rusiei dacă aceasta ar fi atacat Germania sau Austro-Ungaria.

În 1882, prin alăturarea Italiei, lua naştere primul bloc militar european – Tripla Alianţă, apoi se creează premisele apropierii Franţei, Marii Britanii şi Rusiei.

Prima Conflagraţie Mondială era favorizată de gruparea în două alianţe potrivnice, dar şi de manifestarea semnificativă a naţionalismului, ca urmare a unor crize internaţionale – criza marocană din 1905 şi 1911 sau criza balcanică din anii 1908, 1912-1913.

Apoi, în 1912, Tripla Alianţă este reconfirmată – în contextul în care Italia devenise nesigură din cauza intereselor balcanice, Franţa şi Rusia încheiau noi acorduri militare, ba mai mult, Franţa urma să susţină Rusia în eventualitatea unui atac german „chiar dacă războiul ar avea la origine un conflict balcanic”.

La 28 iunie 1914, avea loc asasinarea arhiducelui moştenitor al tronului Austro-Ungariei – un act pus în seama naţionaliştilor slavi coordonaţi de Serbia -, la Sarajevo, în Bosnia, iar acesta reprezenta scânteia declanşării primului război mondial.

Părţile estimau un război de scurtă durată, având în vedere capacitatea de distrugere a armelor moderne testate cu ocazia războaielor balcanice, însă de la un război de „poziţii”, a urmat, între anii 1915-1917, un război în front, de uzură.

În anul 1914, Triplei Alianţe i se alătură Turcia, în anul următor Bulgaria, însă un an mai târziu pierdea susţinerea Italiei, trecută de partea Antantei – căriea i se vor mai alătura România (1916) şi Grecia (1917).

În 1917, S.U.A. intrau în calitate de Putere Asociată de partea Antantei, urmând retragerea Rusiei din dispute, iar anul 1918 înregistra întoarcerea la marile ofensive, puternica armată germană se implica pe frontul de vest, fiind puternic contracarată de armatele aliate, în Balcani, bulgarii şi turcii depun armele, iar la 3 noiembrie 1918, la Viena, se semnează armistiţiul, evenimentul fiind urmat de momentul 11 noiembrie, în care Germania se recunoaşte şi ea înfrântă.

Au urmat tratativele privind reconstrucţia Europei, demarate în 12 ianuarie 1919, când începea Conferinţa de Pace de la Paris, pornind de la opiniile divergente ale învingătorilor şi de la înlăturarea de la dezbateri a ţărilor învinse – Germania şi Rusia bolşevică.

Nu întâmplător, lucrările conferinței au fost deschise, în Sala Oglinzilor din fostul Palat regal de la Versailles, unde, în anul 1871, regele Prusiei se proclamase împărat al Germaniei, după ce învinsese și umilise Franța lui Napoleon al III-lea.

Euforia generală trăită de societatea românească în decembrie 1918 avea să se transforme ulterior într-o perioadă de așteptare cu sufletul la gură, deoarece, dincolo de voința populară și națională, esențială era recunoașterea și validarea internațională a Marii Uniri.

La tratative au participat peste 1000 de oameni de stat, diplomați și delegați din treizeci de ţări, iar principalul organ de decizie îl reprezenta Consiliul celor patru (Franţa, Marea Britanie, Italia şi S.U.A.), în care preşedintele american Woodron Wilson, a venit personal să îşi susţină principiile printr-un program „în 14 puncte”.

În acest context, o delegaţie română condusă de primul ministru Ion I.C. Brătianu s-a deplasat la Paris pentru a prezenta, spre confirmare şi recunoaştere internaţională, în faţa Marilor Puteri şi a forumului din capitala Franţei, hotărârile plebiscitare de Unire din 27 martie/9 aprilie, 15/28 noiembrie şi 18 noiembrie/1 decembrie 1918.

Conferinţa a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace, ce s-au concretizat în cinci documente, cel mai important fiind Tratatul de la Versailles – Tratatul de Pace cu Germania.

La 28 iunie 1919, era semnat, aşadar, Tratatul de la Versailles, care prevedea ocuparea bazinului Rinului timp de 15 ani, reducerea armatei germane la un efectiv de 100.000 de oameni, cedarea coloniilor către învingători, interzicerea intrării în Liga Naţiunilor. Însă la art. 231, Tratatul de la Versailles arăta că statul german era considerat răspunzător de toate distrugerile provocate de război şi era obligat la plata „reparaţiilor”.

În urma semnării Tratatului, Austro-Ungaria ieşea dezmembrată în două entităţi distincte, iar Austria avea interdicţie de a se uni cu Germania. Slavii din provinciile de nord ale fostului Imperiu Austro-Ungar – Boemia, Moravia, Slovacia – se uneau pentru a forma Cehoslovacia, iar slavii de sud realizau Iugoslavia cuprinzând în afara statelor independente Serbia şi Muntenegru, provinciile Croaţia, Bosnia, Dalmaţia.

Alsacia şi Lorena au revenit Franţei, iar Renania era demilitarizată, pentru a preveni un eventual atac prin surprindere.

Polonia, desfiinţată ca stat în secolul al XVIII-lea, redevenea stat independent, înglobând în frontierele sale şi teritorii luate de la Austro-Ungaria (Galiţia), de la Germania (Poznania) şi de la Rusia şi, în plus, Polonia primea acces la Marea Baltică printr-un coridor al cărui terminal era oraşul Gdansk.

Italia anexa Tirolul austriac, a fost recunoscută existenţa independentă a celor trei ţări baltice – Letonia, Estonia, Lituania – , iar statul turc va fi la rându-i dezmembrat, prin pierderea teritoriilor din Orientul Apropiat care sunt împărţite între Franţa şi Regatul Unit – iar în Europa, posesiunile ei se reduc la teritoriul litoral al Constantinopolului, în timp ce strâmtorile erau declarate teritorii neutre.

În privinţa României, Conferinţa de Pace de la Paris era chemată să recunoască de jure noul statut teritorial al României, iar, pe de altă parte, o importanţă deosebită o aveau pentru România articolele referitoare la obligaţia Germaniei de a recunoaşte noua ordine teritorială ce urma să fie stabilită prin tratatele de pace.

Germania se obliga să recunoască ”completa valoare a tratatelor de pace şi a convenţiunilor adiţionale care vor fi încheiate de către Puterile Aliate şi Asociate cu puterile care au luptat alături de Germania, să accepte dispoziţiunile ce vor fi luate cu privire la teritoriile fostei Monarhii a Austro-Ungariei, ale Regatului Bulgariei şi ale Imperiului Otoman şi să recunoască noile state înlăuntrul fruntariilor ce le sunt astfel fixate”. Prin aceste articole, Germania se obliga să recunoască hotărârile Conferinţei de Pace în privinţa Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei.

În problema reparaţiilor faţă de România, tratatul avea doar două dispoziţii, restul prevederilor decurgând din alte capitole cu caracter general.

Germania era obligată să plătească „toate pagubele cauzate populaţiei civile a fiecăreia din Puterile Aliate şi Asociate”, cuantumul urmând a fi stabilit de o comisie. Problema reparaţiilor de război a făcut obiectul mai multor întâlniri şi aranjamente internaţionale în perioada interbelică şi, din nefericire, România nu a beneficiat din partea Germaniei de nici o sumă în contul pierderilor sale de război.

Alte tratate încheiate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris au fost: Tratatul de la Saint-Germain (10 septembrie 1919), Tratatul de la Neuilly (27 noiembrie 1919), Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) şi Tratatul de la Sevres (10 august 1920). Conferinţa de Pace de la Paris şi-a încheiat lucrările la 21 ianuarie 1920 prin inaugurarea Adunării Generale a Ligii Naţiunilor.

Tratatele din anii 1919-1920 realizau într-o mai mare măsură o Europă a naţiunilor, reuşind până la un punct să suprapună Statul – Naţiunii, însă, cu toate că principiul naţionalităţilor primise satisfacţie, hotărârile luate nu au mulţumit nici învinşii şi nici pe învingători – Italiei nu-i fuseseră satisfăcute toate pretenţiile teritoriale, unele minorităţi nu se puteau acomoda cu integrarea în state ce luaseră naştere prin desfiinţarea Imperiilor centrale, cazul sudeţilor în Cehoslovacia sau croaţii ostili primatului sârb în cadrul Iugoslaviei -, nemulţumirile continuând să alimenteze ulterior semnării Tratatului de la Versailles, o politică revizionistă din ce în ce mai agresivă. Pe de altă parte, poate că fără tratamentul umilitor la adresa Germaniei, cuprins în Tratatul de la Versailles, nu ar mai fi existat cel de-Al Doilea Război Mondial…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *