Izvoare de filosofie: Vaccinarea, între responsabilitate socială și decizie individuală, vineri 22 mai 2020, la Radio România Cultural
21 May 2020

Dialoguri senine în timpuri înnegurate – cu Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu

De ce este nevoie de dialog într-o epocă marcată parcă de monologul depresiv al autoizolării în faţa ravagiilor produse de pandemia de Covid-19? La ce bun conversaţia liberă despre momente istorice triste şi cui foloseşte evocarea unor episoade devastatoare pentru civilizaţia omenească?

Simplu: toate aceste tribulaţii, rememorări şi fandări mnezice sînt de folos minţii exersate cultural. Erudiţia, pasiunea intelectuală, exercitarea critică şi apetitul pentru curiozitatea aplicată sînt stimulente vitale pentru omul a cărui libertate lăuntrică primeşte o mare provocare din partea timpului prezent.

Pentru a veni în întîmpinarea acestui sănătos orizont de aşteptare al publicului care frecventează tradiţional lungimile de undă ale Radioului Cultural, dar şi al publicui mai tînăr, care năzuieşte să iasă cumva din corsetul necesar dar monoton al actualităţii pandemice,  realizatorii Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu au convenit să dialogheze pe diverse teme legate de epidemiile care au lovit umanitatea de-a lungul veacurilor, ei poposind însă şi în alte arealuri culturale, cum sînt literatura, ştiinţa şi artele, fără a neglija aspectele economice, politice, militare, morale şi religioase.

Pe scurt, ei invită pe ascultători la scrutarea istoriei în clipele sale înnegurate, tocmai pentru a învăţa prin intermediul acestui exerciţiu mnezic acele atitudini pozitive, vitale supravieţuirii spirituale. Şi pentru a nu risca să repetăm greşelile trecutului…

Episodul 1

Primul război biologic din istorie ‒ asedierea cetăţii Caffa de către tătari (1347)

Genovezii, mari colonizatori şi comercianţi, stăpînind cetatea Caffa de la Marea Neagră, s-au văzut asediaţi de Hoarda de Aur tătărească, ale cărei interese economice le ameninţau.

A urmat o perioadă de lupte încîlcite, asediul făcîndu-se cu dificultate, căci zidurile erau puternice şi apărătorii motivaţi. În armata atacatoare şi-a făcut apariţia infestarea cu bacteria ciumei, aşa numita Yersinia pestis sau Moartea neagră.

Drept urmare, ciuma este adusă de tătarii veniți din Asia Centrală, originea acestei bacterii fiind se pare tot din această zonă. Asediatorii tătari au văzut că au soldați care mor de ciumă și, ca să-şi demoralizeze inamicul, au inventat o nouă armă, una despre care astăzi am spune că a fost una de natură „biologică”. Ei aruncau cadavrele celor morți în interiorul cetății, peste ziduri, folosind un sistem de catapulte de asediu.

Tătarii au mai făcut şi altceva: pentru că aveau animale de hrană, precum porcii care însoțeau armata, aceştia asigurînd logistică alimentară de asediu, ei au catapultat şi carcasele porcilor morți în cetate.Şi aşa, în mod natural, genovezii s-au infectat cu bacteria respectivă.

Retrăgîndu-se, genovezii din cetatea Caffa au ajuns mai întîi în sudul Italiei, la Messina, apoi acasă, la Genova. În mod tragic, dacă este să realizăm o paralelă cu prezentul, epidemia invadează fulminant tot nordul Italiei, focar de unde epidemia migrează în Franța, în zonele germanice, ajunge în Anglia și reușeşte să invadeze și nordul Europei, generînd o statistică îngrozitoare, pentru că se speculează, în absența unor date statistice foarte clare, că aproximativ un sfert până la o treime și chiar poate jumătate din populația Europei a fost decimată de infamul flagel.

Episodul 2

Călătorie prin memorie ‒ de la ciuma lui Pericle la ciuma lui Caragea

Dacă tot sîntem nevoiţi să stăm în case pentru a ne apăra sănătatea şi viaţa, dacă tot ne vedem obligaţi să respectăm izolarea la domiciliu astfel încît să diminuăm impactul pandemiei de Covid-19, neputînd astfel să călătorim aşa cum ne-am dori, probabil că o alternativă salutară poate fi oferită de voiajul imaginar, de transgresarea mentală a limitelor de spaţiu şi timp. De aceea, vă invităm la o incursiune în Atena veacului lui Pericle, la vreme de asediu, cînd perla Aticei era înconjurată de trupele Spartei, iar molima făcea ravagii în rîndul asediaţilor.

Ne aflăm în anul 430 î.Hr., cînd în ciuda flotei sale navale extrem de puternice, Atena este înfrîntă în luptele terestre de concursul a doi factori: epidemia de ciumă, una fatală cetăţii democratice, şi forţa infanteriei spartane, temuţii hopliţi. Inclusiv genialul strateg şi om politic Pericle avea să fie răpus de molimă în 429 î.Hr.

Dar oare a fost ciumă? Fără buboane, fără expiaţie rapidă, în maximum trei zile de la infectare, incubarea durînd între nouă şi unsprezece zile, după cum consemnează Tucidide? Să fi fost oare holeră? Dar holera colorează violaceu epiderma şi dă o stare îngrozitoare de oboseală trupului, făcîndu-l să se simtă extenuat… Or, nici vorbă de aceste simptome. De aceea, cel mai probabil, epidemia care a lovit populaţia ateniană sub asediu timp de 40 de zile, fără a-i afecta pe spartani, a fost una de pojar extrem de virulent.

După călătoria în Atena lui Pericle, întoarcerea în patrie este un ritual mnezic necesar, mai cu seamă că am avut şi noi în epoca premodernă episoadele noastre epidemice. Bunăoară, în memoria limbii române a rămas vie formula „precum ciuma lui Caragea”. Într-adevăr, între 1812 şi 1813 epidemia de ciumă avea să lovească Bucureştii exact în timpul domniei lui Ioan Vodă Caragea, generînd aproximativ 90 000 de decese, cu o rată de aproape 300 de victime pe zi, statistică ucigătoare, ce avea practic să înjumătăţească populaţia oraşului.

Cum au făcut faţă aşezămintele spitaliceşti din Capitală teribilei molime? Unde erau îngropaţi cei răpuşi de ciumă? Cum s-a dezvoltat o ghildă, cea a cioclilor, şi cine erau aceştia? Cît de mult a afectat epidemia armonia liniştitului tîrg al lui Bucur? Iată tot atîtea întrebări aflate în căutarea unor răspunsuri, pe care cei doi realizatori le evocă.

Episodul 3

De la pandemie la globalism ‒ Epoca lui Alexandru cel Mare sau prima expansiune globală din istorie

Chiar şi în vremuri de restrişte, aşa cum sînt timpurile pe care le trăim astăzi, cînd virusul regal zguduie umanitatea şi cutremură economia mondială, dînd lovituri fără precedent modului nostru de trai, puţină seninătate nu strică, ba e chiar bine venită, avînd un efect sanitar şi salutar deopotrivă. Dar o atitudine senină bine asezonată cu o gîndire critică şi istorică flexibilă, deschisă comparaţiilor şi relativizărilor relevante. De aceea, realizatorii Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu intră din nou în dialog, luînd ca pretext al călătoriei lor istorice complexul veac al IV-lea î. Hr. O epocă în care geniul lui Alexandru al Macedoniei, supranumit ulterior cel Mare, domină lumea cunoscută, iar armatele sale, deloc numeroase dar excepţional de bine organizate şi cu un moral de oţel, cuceresc bune părţi din Europa, Africa şi Asia. Pupil al filosofului stagirit, Alexandru aduce cu sine o gîndire strategică şi tactică extraordinară, una care-l ajută să biruie forţe armate cu mult superioare. El se inspiră din organizarea asiatică de tip imperial, reorganizează cu rigoarea greacă teritoriile ocupate, militează pentru familiile mixte, respectă religiile populaţiilor cucerite şi nu ezită să se autosanctifice.

Deşi a murit foarte tînăr, prin diadohii şi regatele elenistice, Alexandru şi-a sădit testamentul istoric, civilizînd conform paradigmei eline un spaţiu colosal de mare. Persia, Levant, Egipt, Anatolia şi Babilonia devin focare de civilizaţie şi cultură greacă, înglobînd şi elemente ale culturii şi moravurilor locale. În ciuda divergenţelor, rivalităţilor şi războaielor de succesiune, diadohii, de la Antipater la Ptolemeu, de la Seleucus la Perddicas şi de la Lysimachos la Demetrius, au contribuit la acest tip de expansiune înglobantă, una care disipează idei şi valori eline, dar integrează în paradigma europeană şi acele principii şi cutume orientale sau africane.

Dialogul între Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu are deci ca ţintă să sugereze un fond anticipativ, un precedent istoric ilustru al globalizării de astăzi, nefiind însă un moment unic al procesului de mondializare, ci doar cel dintîi semnificativ. Unul care poartă neîndoielnic pecetea geniului alexandrin.

Episodul 4

Imperiul roman ‒ primul proiect globalist din istorie

Prieteni, în ciuda timpurile dure şi triste pe care le trăim în prezent, cînd pandemia Covid-19 zguduie umanitatea şi decimează economia planetei, afectînd dramatic modul nostru de viaţă şi aruncînd în aer obiceiurile, ritualurile şi preferinţele noastre sociale, seninătatea morală nu şi-a pierdut deloc din însemnătate. Dimpotrivă, exerciţiul minţii critice şi distanţarea analitică, rememorarea istorică şi evadarea în orizonturi intelectuale sanitare constituie o provocare de cea mai înaltă actualitate.

Plecînd de la această empirică observaţie, graţie radioulului cultural, Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu vă propun să călătorim mental în epoca Imperiului Roman. Premiza fundamentală pentru un asemenea voiaj? Faptul că statul roman, născut dintr-o ambiţie mitologică a puţin numeroasei populaţii latine, a cunoscut mai întîi forma regalităţii ca organizare politică, s-a dezvoltat în cadrul unui tipar republican, pentru a „exploda” ulterior ca imperiu. Un imperiu de o vastitate incredibilă, făcut posibil datorită geniului politic, diplomatic şi militar al liderilor, dar şi datorită devoţiunii, inventivităţii şi inteligenţei arhitecţilor, inginerilor şi meşteşugarilor latini. Un imperiu care s-a întins în întreaga Italie, în peninsula balcanică, în Galia şi Hispania, a cucerit insulele britanice, nordul Africii şi a pătruns destul de adînc în nesfîrşirea asiatică. Cum de a fost posibilă o astfel de expansiune? Care au fost premizele sale?

Însă aşa cum observa altădată istoricul englez Edward Gibbon, Imperiul Roman s-a prăbuşit atunci cînd a permis înlocuirea panteonului său politeist cu primatul unei religii monoteiste. Nu a fost mithraismul, nu a fost iudasimul, ci creştinismul cel care, dintr-o sectă orientală persecutată, s-a transformat într-o religie tolerată oficial şi apoi în credinţa identificată cu însăşi statalitatea latină. Fireşte, pe lîngă aportul disolutiv creştin, au acţionat şi alţi factori ce au condus la radicalizarea procesului de declin al Imperiului Roman: decăderea moravurilor societale, înlocuirea cu barbari a efectivelor militare, trecerea de la forţa infanteriei latine la promovarea unei cavalerii mercenare germanice, slăbirea aparatului administrativ central, împuţinarea populaţiei italice, depopularea urbană şi refugiul cetăţenilor la ţară şi incapacitatea funcţionărimii de mai colecta taxele şi impozitele imperiale.

Aceasta este povestea începtului, dezvoltării şi a decăderii primului proiect globalist pe care l-a cunoscut civilizaţia omenească. O poveste pilduitoare, mai ales în zilele noastre.

Episodul 5

Vechi formule de globalism ‒ Cruciadele şi predecesoarele lor, expansiunea vikingă şi cucerirea maură a Spaniei

Fără îndoială că pandemia noului coronavirus este unul dintre efectele globalizării. De ce stau astfel lucrurile nu mai trebuie demonstrat. În fond, este logic: globalizarea nu poate avea doar consecinţe pozitive. Pe lîngă profitul financiar şi economic, pe lîngă dezvoltarea turismului, a sportului şi a culturii, îşi fac loc şi terorismul, şi foametea, şi pandemiile. Prin urmare, globalismul este un fenomen impur, cu numeroase faţete. Dar el nu s-a născut astăzi, cum am încercat să rememorăm şi în urma cu cîteva episoade ale dialogului dintre Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu. El are predecesori iluştri. De pildă, campaniile de cucerire ale lui Alexandru Macedon, expansiunea Imperiului Roman, creştinarea Europei etc.

În acest episod al dialogului dintre cei doi realizatori radio vă propunem să ne concentrăm atenţia asupra altor epoci istorice, unele care fac atingere directă globalizării. În primul rînd ne referim la fenomenul cruciat care, manifestat în opt episoade, între 1096 şi 1270, a însemnat o extindere militară, economică şi religioasă a Europei catolice în Orientul apropiat, nordul Africii şi Imperiul Bizantin. Pornită ca justificare religioasă a recucerii locurilor sfinte, în primul rînd a Ierusalimului, întîia cruciadă, la fel ca şi următoarele, a avut şi pricini economice, politice şi sociale. Orientul fascina, constituind în epocă o zonă mai dezvoltată economic şi cultural, iar progresul demografic, întărirea puterii seniorilor locali şi limitarea economică reprezentau pericole la adresa regalităţii apusene europene şi a papalităţii. De aici şi nevoia unei deturnări a acestor forţe spre un alt sistem religios şi cultural: Islamul.

Dar cruciadele nu ar fi fost posibile fără alte antecedente istorice, pretabile şi ele unui globalism mai restrîns, însă deosebit de semnificativ: cucerirea maură a Spaniei şi expansiunea vikingă. Aproape concomitente, deşi desfăşurate diferit şi cu argumente destul de puţin coincidente, şi islamizarea peninsulei iberice, şi raidurile scandinave asupra vestului continental, insulelor britanice şi a rasăritului îndepărtat al Europei au fost factori care au premers şi prilejuit cruciadele.

Dacă invadarea maură a Spaniei a însemnat un aport de civilizaţie, cultură şi tehnologie, dar şi o administraţie în bună măsură tolerantă în plan religios, în schimb revărsările vikinge au fost violente şi distrugătoare. Totuşi, barbarii din Nord au practicat şi un comerţ înfloritor, au dezvoltat incredibil de mult tehnica navigaţiei, descoperind şi colonizînd Islanda, Groenlanda şi ţărmul nord-estic al continentului american, au întemeiat state (regate în Anglia şi Scoţia, statul kievean, strămoş al Rusiei, şi ducatul Normandiei, care va cuceri Anglia saxonă la 1066) şi au lăsat moştenire culturii europene nu doar complexa mitologie valhalică, dar şi saga islandeză, de fapt genul precursor al romanului occidental.

Episodul 6

Epidemia ca armă biologică ‒ Lumea nouă şi conchistadorii

Ca orice eveniment istoric, globalizarea aduce şi bune, şi rele. Ceea ce pentru unii actori ai scenei istorice înseamnă progres, înavuţire şi dominare, pentru alţii reprezintă un eşec, o înfrîngere, un dezastru. Nu diferit stau lucrurile şi în ceea ce priveşte descoperirea şi cucerirea Americilor de către conchistadorii spanioli.

Dar pînă ca Lumea nouă să fie descoperită de caravelele regale, o altă naţiune europeană avea să-şi trimită corăbiile la capătul lumii. Graţie lui Dom Henrique Navigatorul, fratele regelui, şi visurilor sale îndrăzneţe, navigatorii portughezi, în frunte cu Bartolomeu Diaz, Vasco da Gama şi Fernando Magellan, au navigat atît spre Asia, ocolind Africa şi descoperind India, China şi Japonia, dar au traversat şi Atlanticul pentru a găsi o cale mai scurtă de ieşire în Pacific, prin strîmtoarea Magellan, practic un nou spre Indii. Însă curajul portughezilor nu ar fi fost posibil fără incursiunea pe uscat, pe vechiul Drum al mătăsii, realizat cu două veacuri înainte de italianul Marco Polo. Graţie veneţianului, Asia i-a fascinat pe europeni, iar aceştia au căutat o cale de a veni în contact cu mirajul şi bogăţiile exotice din Orientul îndepărtat.

Însă dacă marile regate şi imperii asiatice au rezistat de bine de rău expansiunii occidentale de pînă la Imperiul colonial britanic, în schimb statul aztec şi cel incaş, ale căror populaţii nu atinseseră sistematic treapta tehnologiei fierului, în ciuda unor construcţii, a unei agriculturi şi a unei astrologii remarcabile, au cedat rapid în faţa temerităţii şi vicleniei conchistadorilor conduşi de Hernan Cortes şi Francisco Pizzaro. Net covîrşiţi numeric, spaniolii au profitat de un triplu context favorabil: credinţa indigenilor într-o apocalipsă divină, tehnologia armelor de foc a călăreţilor cu piele albă şi mai ales doi agenţi biologici letali: salmonella şi vărsatul de vânt. Milioane de băştinaşi, atît în Mexic, cît şi în Peru, s-au stins, căci populaţiile locale nu aveau anticorpi contra unor asemenea molime. Cronicari din epocă susţineau că depopularea celor două mari state precolumbiene a atins cote greu imaginabile, la o 130 de ani după Columb dispărînd cca. 90% dintre indigeni.

Episodul 7

Primul globalism spiritual mondial: Socrate, Confucius, Buddha

Globalizarea, oricît ar suna de bizar, nu este un proiect modern, cu-atît mai mult o invenţie a postmodernităţii. La drept vorbind, episoade ale globalismului istoric, chiar şi fără substratul unei proiecţii deliberate, au existat, oferind un temei spiritual şi un tîlc orientativ lumii antice şi medievale. Ceea ce arată o dată în plus, dacă mai era nevoie, că originalitatea şi creativitatea umană nu cunosc frontiere fizice şi geografice, difuzarea valorilor fiind mai curînd o necesitate spirituală decît rezultatul unei comenzi politice.

De aceea, am ales astăzi, prieteni ai radioului cultural, să aducem în dezbatere o primă secvenţă a unui proiect globalist care a marcat Antichitatea, consecinţele sale fiind extrem de vizibile şi în zilele noastre. Este vorba despre sincronismul a trei epoci care s-au consumat istoric într-o perioadă relativ scurtă, de circa 250 de ani, epoci dominate de statura a trei gigantici gînditori: Socrate (470-399 î.Hr.), Confucius (552-479 î.Hr.) şi Buddha Shakyamuni (560-480 î.Hr.). Despărţiţi geografic, decalaţi temporal, fără să ştie nimic unul de celălalt, şi Socrate, şi Confucius, şi Buddha au ilustrat un model spiritual cu incidenţe profunde asupra mentalităţii, comportamentului şi manierei de acţiune a unor mase umane impresionante. Şi, în ciuda diferenţelor de gîndire, expresie şi sensibilitate religioasă, cele trei personalităţi au vădit afinităţi structurale, travaliul lor concretizîndu-se cu precădere într-o paradigmă etică solidară şi perpetuabilă. Comunitatea de viziune vine din unitatea naturii umane, dincolo de specificul cultural, diferenţele individuale şi habitusul etnic.

Socrate determină concentrarea reflecţiei asupra insului uman, dincolo de explicaţiile de ordin fizic ale primilor filosofi elini. Reflecţia ca reflecţie, conştiinţa gîndirii care se ia pe sine ca obiect, găsirea adevărului în sine însuşi şi coincidenţa dintre bine şi adevăr, iată în ce constă originalitatea elaborărilor socratice. De unde şi miza morală a cunoaşterii, la nivel individual şi comunitar.

La rîndul său, Confucius propune o schemă explicativă şi un îndreptar de acţiune etică. Cerul, împăratul, mandarinii şi bărbaţii-capi de familie, iată arhitectura unui cosmos imuabil, care se reflectă şi în ordinea prestabilită şi ritualică a instituţiilor statale, familiale, morale. Filosofia practică a confucianismului a devenit fundamentul milenar şi ideologic al statului chinez, din vremea maestrului şi pînă astăzi, comunismul fiind la rigoare expresia unui confucianism foarte puţin alterat.

Prinţul hindus Gautama Siddhartha, descoperind slăbiciunea fizică, boala şi moartea, în speţă impermanenţa, nonsinele şi durerea, află că prin meditaţie poate depăşi condiţionarea existenţei şi expierea samsarică, printr-o pregătire radicală pentru marea eliberare ‒ accederea în nirvana. Iluminarea ultimă (Buddha vine de la bodhi, iluminatul) nu e altceva decît atingerea moralei supreme, prin descătuşarea potenţialului spiritual pe care orice om îl deţine.

Ca urmare, acest prim episod globalist de ordin spiritual are ca fundament căutarea de ordin etic şi cognitiv, ca singure trăsături perene ale condiţiei umane.

Episodul 8

Monoteismul – succesul unui proiect religios global (iudaism, creştinism, islamism)

Fără globalizare nu am fi vorbit astăzi despre pandemia generată de noul coronavirus. Fără frontierele deschise şi volatilitatea măsurilor de viză internaţională, covid-19 ar fi rămas o ciudăţenie locală, despre care am fi aflat din surse la a doua mînă. De aceea, este deosebit de important să încercăm să înţelegem de ce o asemenea perspectivă globalistă, care domină gîndirea politică şi geostratetică de bune decenii, a condus atît la progrese şi realizări economico-culturale remarcabile, cît şi la dezastre involuntare. O privire asupra momentelor istorice în care proiectele globale au reuşit să se impună devine necesară. Este şi motivul pentru care realizatorii Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu vă invită, prieteni ai radioului cultural public, la un nou voiaj prin istorie şi geografie.

În acest al optulea episod al periplului lor anamnezic, cei doi îşi propun să zăbovească în Orientul Mijlociu, mai precis în Palestina de ieri, în Israelul de azi şi în toată zona populată cu state islamice, pentru a desluşi condiţiile de posibilitate, originea, evoluţia şi succesul celor trei mari monoteisme care au trecut testul istoriei: iudaismul, creştinismul şi islamismul. Cum s-a trecut de la un panteon de figuri divine la o singură divinitate, care au fost personajele ce au instituit monoteismul ca idee religioasă, care au fost consecinţele politice şi militare ale naşterii celor trei monoteisme şi de ce chiar şi astăzi condiţia Ierusalimului este una care poate determina pacea sau războiul la nivel planetar?

Iudaismul se naşte datorită geniului lui Moise, cel care salvează neamul lui Israel din captivitatea egipteană, trecînd Marea Roşie şi dăruind discipolilor săi Tablele Legii, respectiv cele zece porunci ale contractului dintre Dumnezeu şi israeliţi, practic decalogul moralei omenirii civilizate, după care ne ghidăm şi astăzi comportamentul şi opţiunile comunitare. Iudaismul nu are o evoluţie misionară, deşi încercările nu lipsesc cu totul. Unicitatea Poporului Ales şi caracterul închis al religiei mozaice nu se pretează unui universalism cuceritor. Un defect? Deloc, în măsura în care două dintre cele mai mari imperii din istorie, cel roman şi cel britanic, nu pot cîştiga lupta politică, deşi pe teren cîştigă militar, cu răzvrătiţii iudaici.

Al doilea monoteism născut în Orientul Mijlociu, tot la Ierusalim, este cel creştin. Iniţial sectă mozaică, creştinismul datorează lui Iisus Hristos deschiderea universalistă bizuită pe dragostea faţă de aproape. Mai mult, datorită conciliului de la Ierusalim, dimensiunea misionară a creştinismului devine fapt imperativ, căci apostolii propagă în toate zările Imperiului Roman adevărului noului Mesia. Mai mult, creştinismul, deşi integrează Vechiul Testament iudaic în corpusul biblic, vine cu originalitatea Noului Testament, una care promovează imaginea unui Dumnezeu blînd, bun şi iertător. În plus, taina şi minunea Învierii, forţa modelului Victimei sfinte ce s-a sacrificat pentru omenire, sînt argumente care reflectă forţa de difuziune a noului monoteism.

În sfîrşit, ultimul monoteism, cel islamic, creşte şi el pe trunchiul iudeo-creştin. Analfabetul Mohammed, cel care trăieşte revelaţia în nopţile petrecute în deşert, comunică triburilor anarhice şi adversare de arabi mesajul unui Dumnezeu spiritual, unul care le va solidariza şi determina să materializeze un proiect politico-militar excepţional. Într-un timp record, de nici un veac, moştenirea Profetului va cuprinde toată zona arabă şi nord-africană, Asia centrală, Spania şi Sicilia, ameninţînd Europa, inimă a creştinismului. Forţa misionară a islamismului este dovedită şi astăzi, căci există peste 1,6 miliarde de mahomedani, reprezentînd aproximativ 22,5% din total, Islamul fiind religia cu cea mai semnificativă creştere a numărului de aderenţi din ultima jumătate de veac.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *