Izvoare de filosofie: De la milă la empatie. Ipostazele unui sentiment al alterității
29 May 2020
Psihologia salvatorului – Introspecții, duminică, 31 mai 2020, ora 18.30
29 May 2020

CUCERIREA CONSTANTINOPOLULUI

Pe 29 mai 1453 – într-o zi de marţi (conform documentelor vremii), forţele Imperiului otoman aflate sub conducerea sultanul Mehmed al II lea Fatih (cunoscut şi ca Mahomed al II lea Cuceritorul) au cucerit capitala Imperiului Bizantin (Constantinopol).

Acest eveniment a fost consemnat drept un moment important atât în istoria universală, cât şi în cea a Imperiului otoman.

* * *

Secolul al XIV-lea a însemnat pentru Bizanţ un veac de catastrofe politice, de pe urma cărora osmanlâi au ştiut să profite teritorial. Astfel, împăratul bizantin rămăsese să stăpânească doar Constantinopolul (ce se transformase într-o aşezare tristă, lipsită de strălucire) şi alte câteva oraşe de-a lungul Mării Marmara, Tracia, ţărmul Mării Negre până la Mesembria, Thessalonicul şi împrejurările sale, câteva insule mici şi Peloponesul.

Acestea au fost condiţiile în care sultanul Mehmed al II lea a decis: „Decât să cârmuiesc o împărăţie care să nu cuprindă Constantinopolul, mai bine să nu cârmuiesc nici o împărăţie.”[1] Trebuie spus, că în anii 1402 şi 1422 au mai exista două tentative de cucerire a oraşului, dar s-au soldat cu eşec. Însă ceea ce nu au reuşit Baiazid I şi Murad al II-lea, avea să reuşească Mehmed al II lea. Acesta a fost atât de convingător în decizia sa, încât se spune că toţi sfetnicii l-au urmat şi au ales să-i fie alături în războiul de cucerire a oraşului Constantinopol.

* * *

Hotărârea fiind luată, au început pregătirile în vederea operaţiunilor militare de asediere a aşezării de pe mare. Pe şantierele de pe coasta Mării Egee se dăduse ordin de construcţie a noi vase şi de reabilitare a celor vechi. În plus, sultanul, observase pământurile de pe ţărmul european, vis-a-vis de Anadolu Hisar (Cetatea de pe malul Anatoliei), că sunt foarte potrivite pentru ridicarea unei fortăreţe. O cetate ridicată în acest loc ce domina strâmtoarea, ar fi înlesnit mult asedierea Constantinipolului. Lucrările au fost terminate la 31 august 1452, iar Mehmed al II lea decisese ca fiecare vas ce trece în sus sau jos pe Bosfor, să fie oprit şi cercetat. Şi în timp ce flota otomană străbătea Marea Marmara, armata de uscat se aduna în Tracia. Pregătirile încheiate, atacul asupra Constantinopolului a pornit în primăvara lui 1453.

* * *

Simţind pericolul ce-l ameninţa, împăratul bizantin Constantin al XI-lea, a trimis soli în Italia, pentru a cere ajutor. Însă aceştia nu au primit sprijinul aşteptat, aşa că o nouă solie a fost îndreptată către Veneţia. Senatul a răspuns că este „adânc mâhnit” de veştile primite şi că veneţienii sunt dispuşi să sprijine pe bizantini. Între timp, regele Alfons de Aragon s-a mulţumit doar să îngăduie solilor să strângă grâu şi alte produse trebuincioase din Sicilia, pe care să le trimită mai apoi către Constantinopol.

Papa şi-ar fi dorit să ajute şi el pe creştini, dar nu ar fi mers prea departe singur, fără o unirte a mai multor forţe, mai ales că la Roma tocmai izbucnise o răscoală.

Iancu de Hunedoara (regentul Ungariei), nu putea să vină în ajutorul Bizanţului, deoarece Ungaria încă nu-şi revenise de pe urma dezastrelor suferite din partea otomanilor, în plus situaţia sa devenise complicată, deoarece Ladislau al V-lea ajunsese major şi începuse o campanie de emancipare de sub tutela sa.

Rusia era nemulţumită de proclamarea unirii Bisericilor şi se afla foarte departe.

Scanderbeg al Albaniei, nu ar fi refuzat un sprijin împotriva otomanilor, însă nu prea se înţelegea cu veneţienii şi din această cauză nu a putut întreprinde nici o acţiune.

În Ţara Românească, Vladislav al II-lea era vasal otomanilor, iar voievozii Moldovei (Petru al III lea şi Alexandru al II lea) se certau între ei.

Cavalerii Ioaniţi şi despoţii Moreii, nu se găseau nici ei în măsură să ofere ajutor, iar emirii din Anatolia simţiseseră din plin puterea lui Mehmed al II lea, drept pentru care nu s-au amestecat în conflict.

* * *

La 5 aprilie 1453, întreaga armată otomană, în frunte cu sultanul Mehmed al II lea, s-a aflat în faţa zidurilor Constantinopolului. După mai multe asalturi şi pierderi mari, s-a ajuns la concluzia că o bună cale de a pătrunde în oraş, ar fi săparea de tuneluri, în paralel cu mărirea atacurilor. Apărătorii bizantini au primit lovitura decisivă pe 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost definitiv cucerit de către otoamani.

VASILESCU GABRIELA


[1] Mehmet Ali Ekrem – Istoria Imperiului otoman şi a sud-estului european (1300 – 1918), Editura Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Bcureşti, 1994, pg. 13

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *