Controverse esențiale: Evoluționism / Antievoluționism (pIII): Povestea Omului

Un teren evident, inevitabil, al disputelor evo-antievo este cel paleontologic. Problema se pune, cel puțin din două perspective: pe de o parte, descoperirile fosile sunt înglobate de mainstream ca piese-doveziale istoriei evoluției, în timp ce, pe de altă parte, sunt argumentate ca interpretări ori datări false. În mod interesant, rolurile se inversează, atunci când intră în discuție descoperirile care contrazic istoria liniară a umanității. În unele episoade ale Ereziilor moderne suntmenționate asemenea artefacte, cum a fi Sferele de la Ottosdal sau Lista regilor sumerieni.

Arheo-antropologia vizează, însă, fosilele care ar contribui la înțelegerea genezei omului anatomic modern – Homo Sapiens.

Ideea, argumentată, că omul a evoluat dintr-o primată asemănătoare maimuței a fost promovată, începând cu anii 1800, de Lamarck (ilustru pionier, repudiat de contemporani), Huxley - „Buldogul lui Darwin” (în 1863), urmați de Darwin, în 1871 (când apare Originea omului, la 12 ani după Originea speciilor). De notat că Darwin se ferise de afirmația conexiunii simiene a omului, când a publicat Originea Speciilor. Mai târziu, însă, a susținut explicit existența unui strămoș comun al omului și maimuțelor.

Există indicii și controverse privind primatele din care ar fi evoluat maimuțele antropoidele și omul. Descoperirile fosile au contribuit la construirea unui arbore genealogic vechi de 35 de miloane de ani, populat inițial de Notharctus, Aegitopitecus, Proplitecus, Parapitecus, Kamoyapitecus, Saadanius –acesta din urmă considerat în legătură cu cel mai recent strămoș comun al maimuțelor. De reținut că, tot ce se termină în pitecus reprezintă (strămoș de) maimuță. Paranteza anterioară reprezintă sugestia dificultății stabilirii identității primate sau simiene și acreditării, fără dubii, a liniei genealogice a omului.

În urmă cu 22 de milioane de ani, apar noi protagoniști, conform interpretărilor descoperirilor fosile. Africa de Est reprezintă, în continuare, teritoriul-vedetă; în distribuție - Vitoriapitecus, Proconsul, Rangwapitecus, Dendropitecus, Limnopitecus, Nachlapitecus, Equatorius, Nyanzapitecus, Afropitecus, Heliopitecus, Kenyapitecus. Dar, răspândirea este detectată și în Franta, Spania si Austria, iar hominizii Oreopitecus și Nakalipitecus au fost descoperiti in Italia și Grecia, datați ca trăitori acum 8-9 milioane de ani. Au urmat, se consideră, gorilele, care s-ar fi despărțit de linia noastră acum 8 milioane de ani, iar cimpanzeii acum 4 milioane de ani.

Linia evolutivă către om ar continua cu Sahelantropus tchadensis (7 mil. ani), Ardipitecus (5,5 – 4,4 mil. ani), Australopitecus („Maimuța sudică”, 4,1 – 1,8 m.a) cu speciile anamensis („anam” înseamnă „lac”, nume dat după zona descoperirii - lacul Turkana, din Kenya), afarensis, africanus ș.a.

Vă scutim de alte varietăți, pentru a ajunge la genul Homo (declarat ca apărut acum 2 milioane de ani), cu specii precum habilis („îndemânatic”), rudolfensis, ergaster („muncitor”), georgicus, antecessor, cepranensis, erectus, heidelbergensis, rhodesiensis, neanderthalensis, sapiens idaltu („primul născut”, într-o variantă etiopiană străveche), Arhaic sapiens („inteligent”), floresiensis.

Fie și numaio asemenea enumerare a registrului fosil (la care se adaugă, de obicei, reconstituiri plastice integrale ale respectivelor ființe și mediului în care trăiau) sugerează soliditatea ipotezei evoluționiste, aplicată și omului. În plus, ADN-ul uman este în proportie de 98,4% identic cu cel al cimpanzeilor.

Atunci, de unde vin controversele?

În primul rând – de la precaritatea, lesne de înțeles, a urmelor fosile, care nu ar permite, se susține, încadrările, atât de tranșante în specii și epoci convenabile, succesive; nici reconstituirile complete și sugestive ale strămoșilor omului și scenelor din viața acestora.

Stânga: obiecții la soliditatea reconstituirilor și registrului fosil antropo;  dreapta: reconstituiri faciale ale ascendenței umane

Spre exemplificare, sus-menționatul Australopithecus („Maimuța sudică”) este considerat cel mai primitiv precursor cunoscut al omului, trăitor în Africa, cu 4 milioane, până la 1 milion de ani în urmă. Vedeta grupului este Lucy – reconstituită după cele 40% resturi fosilizate, descoperite în Etiopia, în 1974. Lucy, un Australopitecus afarensis, ar fi trait acum 3,2 milioane de ani. Între alte deducții, un fragment din craniu a permis estimarea volumului acestuia ca intermediar între maimuță și omul modern, de unde plasarea lui Lucy în galeria evoluției umane. Pe de altă parte, însă, reconstituiri computerizate nu au certificat poziția bipedă umanoidă a lui Lucy, iar alte considerente ar „retrograda-o” la identitatea de cimpanzeu. Acesta din urmă ar fi fost pe atunci – cum este și azi – obligat de pădurea tropicală să se ridice pe două picioare, fără ca, astfel, să fie sau să devină om.

De asemenea, există indicii, unele disputate, că ființe umanoide bipede i-ar fi precedat cu mult lui Lucy. În acest sens, sunt menționați Hominidul din Kanapoi, Omul din Castenedolo, celebrele urme de pași de la Laetoli (Tanzania), descoperite de nu mai puțin celebra Mary Leakey (despre care am vorbit într-un episod precedent) sau falanga Olduvai Hominin (OH)86 . Deci, dacă hominizi mult mai evoluați ar fi precedat-o pe Lucy,... ce mai rămâne din plasarea acesteia în galeria evoluției omului?

Hominidul din Kanapoi: numit după regiunea keniană în care fost descoperit, în 1965; este, de fapt, „doar” un fragment, admirabil conservat, din osul brațului, din apropierea umărului. Vechimea stratului – 4,5 milioane de ani – și asemănarea până la identitate cu zona respectivă a omului modern sunt irefutabile științific și, totodată, inacceptabile în cheie evoluționistă: Homo sapiens a apărut cu doar 200000 de ani în urmă! De aceea, respectivul nu a putut fi numit decât... „hominid”.

Urmele de pași de la Laetoli (Tanzania): descoperite în 1976, de o echipă condusă de celebra Mary Leakey; reprezintă pașii a două bipede, adult-copil, imprimați pe circa 30 de metri în lut fosilizat, strat datat ca vechi de 3,7 milioane de ani. Problema este – urmele sunt identice cu cele umane. Au fost găsite întâmplător, ca urmare a „distracției” a doi membri ai expediției, care aruncau unul într-altul cu bălegar de elefant (!). După prelevarea mulajelor, situl a fost acoperit, pentru protecție.

Fragmentul degetului identic uman, numit Olduvai Hominin (OH)86, descoperit la Olduvai Gorge de echipa condusă de Manuel Dominguez Rodrigo – profesor de arheologie și preistorie la Universitatea Complutense, Madrid. Dilema acordării vechimii fragmentului, 1.840.000 de milioane de ani, cu apariția, acceptabilă mainstream, a omului în urmă cu cel mult 200.000 de ani, a fost rezolvatăprin ipoteza că hominidul de la care provine avea, probabil, întreaga palmă asemănătoare omului (!) foto: sciencenews.org

Manuel Dominguez Rodrigo, o personalitate a arheologiei contemporane, cercetător al originilor umane în Etiopia, Kenya, Tanzania și Africa de Sud, este în acest an universitar profesor asociat la Departamentul de Biologie Evoluționistă, Universitatea Harvard.

Exemplele disputate privind registrul fosil firav, dar completat cu entuziasm sunt multiple. Pitecantropul (maimuța-om), descoperit în 1892, la Trinil (o insula din arhipelagul Java), declarat trăitor acum 750.000 de ani, reconstituit integral după un fragment de cutie craniană, un dinte și un os femur. Acestea au fost la 20 metri adâncime, într-un strat nisipos, situate la 20 metri distanță. Contestările susțin imposibilitatea fosilizării în stratul respectiv și probabilitatea ca fragmentele să nu aparțină aceluiași exemplar, ci unui om și unei maimuțe, îngropate ca urmare a unui eveniment geologic relativ recent.

Un alt episodsemnificativ al controversei științifice este saga omului din Piltdown. Cunoscătorii acceptă, azi, că a fost vorba de un fals deliberat, susținut din 1912 până în anii '50. Un maxilar de maimuță cu dinții piliți (!) asociat unui craniu uman, ambele patinate artificial, pentru a sugera vechimea, au fost susținute, în numeroase dizertații doctorale, ca dovadă a continuității, în sprijinul evoluției speciei homo. Nici una dintre acele lucrări nu a sesizat falsul, punându-se, astfel, problema posibilitații ca toți autorii – practic, o întreagă comunitate științifică – să se fi putut înșela.

Dacă s-a întâmplat, de ce nu s-ar mai putea? Amintitul exemplu al Hominidului de la Olduvai prezentat în episodul Arheologia Interzisă p1, ar arunca apariția omului anatomic modern cu cel puțin 1 milion de ani în urmă, ceea ce ar dinamita edificiul evoluționist, aflat deja sub asediu.

Exemplele succint prezentate mai sus sunt semnificative pentru contestările ipotezelor științifice mainstream privind istoria omului, prin invocarea lipsei de reprezentativitate și credibilitate a descoperirilor fosile, asociate cu reconstituirea și susținerea unui arbore genealogic fictiv.

În accepțiune curentă, omul se deosebește de animale prin cumulul a trei factori: statura bipedă, limbajul articulat și gândirea (rațiunea, conștiința de sine).

Un alt subiect de controverse este volumul cutiei craniene, deci creierului raportat la mărimea corpului. Faptul că omul are creierul de trei ori mai mare decât „ruda” contemporană cea mai apropiată – cimpanzeul, sugerează, pentru mulți, un context extraordinar pe calea devenirii umane. Conform interpretărilor actuale, volumul creierului (și numărul de neuroni) s-a triplat în ultimele 3 milioane de ani de ani, de la amintita Lucy(Australopitecus afarensis) la HomoSapiens, fără a fi acompaniată de o creștere corporală similară. Pe de altă parte, există o variație a masei creierului omului normal (între 1300-1400 grame), fără corelație cu funcționalitatea. Studii au arătat dezvoltarea spectaculoasă a cortexului cerebral, responsabil pentru funcții avansate cognitive unice la om, precum vorbirea, planificarea, gândirea abstractă. Și alte argumente indică producerea, cândva, a unor evenimente de dezvoltare a creierului uman.

Pierderea blănii – un fenomen de asemenea inexplicabil în cheie clasică evoluționistă - îl face pe om unic față de rudele simiene. Explicațiile prin căldura savanelor africane sau nevoia de a scăpa de paraziți (!) sunt greu credibile. Pare că evoluționismul darwinist nu poate explica apariția speciei inteligente și fără blană Homo Sapiens.

Alt semn de întrebare se referă la dispariția oricăror antecesori ai omului, cu care acesta ar fi coexistat. Este remarcată abundența (în anumite situri arheologice) a fosileleor animale, prin contrast cu extrema raritate a presupușilor predecesori ai omului. A apărut, astfel, întrebarea: dacă atâtea specii de maimuțe s-au perpetuat după postulata separare de strămoșul comun, ... unde și de ce au dispărut milioanele de exemplare ale speciilor Homo ? De exemplu, Omul din Neanderthal ar mai fi trăit în urmă cu circa 20-25 mii de ani, adică relativ foarte recent. Acceași soartă ar fi avut-o și Homo Erecctus. De ce nu au continuat să existe, simultan cu omul „modern” și cu alte eventuale variante ale genului Homo – nu s-a explicat până în prezent, în mod satisfăcător. Extincția prin dominația speciei mai evoluate nu poate fi ușor invocată, din moment ce toate maimuțele s-au perpetuat nestingherite...

O ipoteză vehiculată a fost a „absorbției” neandertalienilor prin încrucișare cu oamenii moderni, dominanți genetic. Așa s-ar explica unele reminescențe anatomice (și nu numai!) remarcabile, uneori, la semenii noștri... Cercetările recente din genetică infirmă, însă, această ipoteză.

O controversă notabilă, deși mai puțin evocată în prezent, privind omul, s-a purtat între pionierii evoluționismului modern – Darwin și Wallace. Contrar lui Darwin, Wallace nu a acceptat că facultățile intelectuale umane, generatoare ale unui decalaj enorm, ar fi putut apărea ca rezultat al selecției naturale. El a postulat existența unui spirit creativ asociat fiecărei viețuitoare, spirit configurat prin act de voință externă, în mod remarcabil și particular, doar pentru om.

Alte observații punctează unicitatea speciei umane prin deosebirile remarcabile și greu explicabile în cheie evoluționistă, față de regnul animal (din care ar proveni).

Astfel: capacitatea vorbirii, condiționată de un cumul de caracteristici ale creierului, buzelor, limbii și laringelui; acțiunile (de exemplu, cruțările sau uciderile) bazate pe ideologii; sentimentul rușinii (în primul rând, față de goliciunea fizică) – omul este singura specie care se acoperă, chiar pe vreme bună, sau face sex în mediu privat.

Un argument „antievoluționist” care îl implica pe om vizează unicitatea, într-o fereastră temporală relativ infimă, a speciei raționale între cele 3 milioane de specii presupuse a fi existat în istoria Pământului. Conex - gradația, în diverse privințe, a speciilor nu se manifestă și în inteligență, conștiință, pentru a nu mai vorbi de spiritualitate.

Într-un episod viitor, vom aborda perspectiva genetică a disputei evo-antievo, precum și un rezumat al variantelor mitice ale genezei omului.

redactor Florin VASILIU