Ipoteza paleoastronautică, respectabilă (II): Victor Kernbach (1923-1995)
1 May 2017
Controverse esențiale: Evoluționism / Antievoluționism (pII)
4 June 2017

Controverse esențiale: Evoluționism – Antievoluționism (p1)

Excursiile, întreprinse de episoadele Ereziilor Moderne pe teritoriile disputate ale cunoașterii, conduc, în mod inevitabil, și la controversa esențială Evo / antiEvo – una dintre cele mai acute, prin implicații, în lumile de azi și de mâine.

În mod cert, teoria evoluției, lansată la mijlocul secolului al 19-lea, i-a așezat pe autori sau susținători în rândul ereticilor față de cunoașterea acceptabilă din acele vremuri. Darwin, Wallace, Lamarck – pentru a numi trei clasici – au opus dogmei religioase creaționiste o teorie a evoluției și selecției speciilor prin adaptarea la mediul de viață.

Într-un secol care a adus progresele fundamentale în științe, perspectiva biologică evoluționistă a apărut aproape cu necesitate. Și – cel puțin la fel de important – tot în acea perioadă s-a dezvoltat o altă dispută esențială – între știință și religie.

Este interesant cum, 150 de ani de progres științific au condus nu numai la adaptarea evoluționismului (despre neoevoluționism, într-un episod viitor), ci și la întărirea, în cheie modernă, a contestării acestuia. Pare de neevitat paralela, în roluri schimbate, cu timpul în care dogmatismul religios se opunea, furibund, inclusiv pe cale instituțională, ideilor evoluționiste.

În acest context, sunt de amintit ironiile adresate părinților evoluționismului, ori derularea – în anul 1925, la Dayton, statul american Tenessee – a răsunătorului „Proces al maimuțelor” (*). „Ereticii” (evoluționiștii) de atunci, care vizau diseminarea ideilor în școli, erau amendați cu 100$ (în final, cu suspendare), marcându-se, astfel, simbolic, o victorie laică. Azi, asistăm, se pare, atât la revenirea predării religiei, cât și – mai interesant – a ridicării vocilor, neo-eretice, antievoluționiste.

Protagoniștii marcanți ai „Procesului Maimuțelor”din 1925, în fapt statul Tenessee contra profesorului suplinitor de matematică și științe John Scopes (foto stânga), acuzat de încălcarea legii prin predarea evoluționismului într-o scoală de stat. Avocatul apărării era agnosticul Clarence Darrow (foto mijloc), iar procuror asociat – presbiterianul, apoi fundamentalistul creștin William Bryan (foto stânga), secretar de stat al SUA între 1913-1915, opozant hotărât al darwinismului

Pentru un om dornic de cunoaștere, cu minte deschisă, nepolarizată, apar, între altele, două întrebări: care ar putea fi motivațiile acestor acerbe dispute de idei? și cum ar putea, ca nespecialist, decide cine și câtă dreptate are, în condițiile în care taberele opuse nu găsesc consens? În plus, complicarea terminologiilor specifice disciplinelor în conflict de idei face și mai dificilă înțelegerea și comunicarea.

Într-un asemenea context, descrierea în expresii simple a controversei fundamentale între evoluționism și antievoluționism pare condamnată, dintru început, la neîmplinire.

La întrebarea privind motivațiile acerbelor dispute de idei, răspunsul (brutal) este – competiția pentru păstrarea sau câștigarea cât mai multor adepți. Dintotdeauna, masele de susținători au oferit cauzelor și reprezentanților putere și legitimitate. Există, desigur, și componenta convingerilor de neclintit ale adversarilor de idei; teama de consecințele eventualei schimbări majore de paradigmă; teama de oprobiu și marginalizare din partea comunității științifice sau religioase – definită de celebra întrebare „ce-ar spune colegii mei, profesori, academicieni, dacă…

Dilema luării deciziei tip cine are dreptate, în condițiile dificultății, apropiată de secretizare, a limbajului specializat folosit, este reală. Se fac, totuși, eforturi de simplificare a argumentațiilor, dar nu se cedează din fanatismele de grup – fie laic, fie religios.

Argumentul principal împotriva evoluționismului pare a fi – dificultatea găsirii unui exemplu indubitabil de evoluție darwiniană a unei specii în altă specie. Nu adaptare, hibridare sau posibilă speciere – termeni folosiți pentru a indica modificări intra-specifice, respectiv fără schimbarea genului, dar cu conotații voit mai ample, cu sugestia evoluției.

Evoluționismul susține – mai important – evoluția genurilor (categorie care cuprinde speciile) dintr-unul în altul. Nu există, în prezent, forme tranzitorii între genuri.

De remarcat însă – există, chiar în mediul științific mainstream, cel puțin 20 de versiuni ale definiției speciei. De exemplu, specia este un grup de indivizi care pot procrea natural prin încrucișare”. Dar, această definire nu se poate aplica organismelor (de exemplu, numeroase bacterii) care se reproduc prin diviziune – asexuat, adică. De asemenea, numeroase plante, animale sau păsări care arata diferit (specii diferite, adică, din cadrul aceluiași gen) se pot reproduce prin hibridare (popular corcire).

De ce este importantă, în contextul disputei evo-antievo, definirea speciei ? Între altele, pentru că, dovada evoluției darwiniene sau absenței acesteia ar fi forma tranzitorie de la o specie la alta, sub influența factorilor de mediu, pentru o mai bună adaptare; si, când limita speciei este difuză, atunci pretinsa formă de tranziție este contestabilă.

Deoarece natura vie, observată direct de oamenii de știință, nu pare să ofere exemple de specii, (nicum genuri) „intermediare” ca produs al evoluției prin selecție naturală, eforturile pentru identificarea (sau negarea) acestora s-au mutat pe terenul paleontologiei și arheologiei. Cum era de așteptat, disputa arondată descoperirilor fosile nu s-a stins. Antievoluționiștii consideră exemplele contestabile din punct de vedere numeric (foarte puține, față de repertoriul fosil) și interpretabile (schelete-cheie, incomplete și dispersate ar fi reconstituite în mod convenabil de evoluționiști).

În cheie paleo, printre cele mai citate exemple ale controversei evo – antievo se numără Archaeopterix – celebră fosilă care combină caracteristici ale păsărilor: pene, elemente atipice de schelet cu caracteristici ale dinozaurilor. Privită de majoritatea paleontologilor ca verigă tranzitorie nu numai între specii, ci, mai mult, între medii de viață, este contestată de alții, nu mai puțin respectabili, precum astronomul englez Sir Frederick Hoyle și un grup asociat, drept fraudă (nu eroare!) de intrepretare.

De menționat că, Sir Frederick Hoyle este și susținătorul teoriei Universului staționar, nu provenit din Big Bang. Alt contestatar contemporan, de data aceasta al caracterului aviar al Archaeopterix, este paleontologul britanic Richard Thulborn.

(*) Interesanta poveste a „dino-păsării” Archaeopterix, nume atribuit, se pare, de geologul englez Sir Richard Owen, curator la British Museum, precum și elementele dezbaterii acerbe între facțiunile susținătoare ale propriilor versiuni asupra formării lumii… într-un episod viitor.

Foto stânga: Cea mai completă fosilă Archaeopterix a fost găsită prin 1874-1875, în apropierea orașului bavarez Eichstätt, din sudul Germaniei; se află expusă, în prezent, la Muzeul Humboldt din Berlin. Este datată la 150 milioane de ani, în perioada jurasică. Există, azi, 12 urme fosile (prima, cronologic, a fost o pană), toate descoperite în Germania, disputate ca aparținând aceleiași specii. Subiect al unor controverse fulminante, încă deschise azi.

Foto dreapta: Sir Richard Owen (1804-1892), recunoscut naturalist și paleontolog englez, curator la British Museum; s-a opus teoriei evoluției darwiniste (prin selecție naturală), susținând că evoluția a avut loc, dar că a fost un fenomen mai complex decât cel prezentat în „Originea Speciilor”

Alte exemple de fosile semnificative pentru disputa evo-antievo sunt Ambulocetus și Rhodocetus – considerate mamifere de tranziție, strămoși tereștri ai balenelor. Dar, revenirea, definitivă, în mediul marin, a unor specii de uscat, însoțită de transformarea membrelor inferioare în aripi înotătoare, este dificil de explicat rezonabil în cheie evoluționistă, cu atât mai mult cu cât se susține că toate mamiferele uscatului au ieșit, inițial, din mare. Ce nevoi de adaptare și condiții să fi determinat încercarea de re-schimbare a mediului și succesul, singular, al balenelor? Răspunsurile sunt – resursele superioare de hrană, posibilitatea deplasărilor lungi (migrațiilor) pentru mamifere de asemenea talie, variațiile relativ mici de temperatură a mediului (apei). Au apărut, însă, în timp, și alte elemente care alimentează disputa. Prof. Paul Gingerich, considerat drept descoperitor al Rhodocetus, este citat atât punând la îndoială posibilitatea evoluției membrelor anterioare ale Rhodocetus către înotătoarele (aripile) balenei de azi, cât și existența cozii tip „delfin”. Aceste declarații au alimentat disputele privind reprezentarile și reconstituirile „pieselor-cheie” ale istoriei animalelor.

Reprezentările revizuite ale Rhodocetus arată coada scurta, musculoasă și ascuțită, fără indiciile unei aripi înotătoare, figurată în reprezentări artistice inițiale (care forțau, astfel, tranziția spre balenă). Dr. Paul Gingerich (n.1946, profesor emerit de geologie, biologie și antropologie), la „Valea Balenelor” (Wadi El-Hitan), remarcabil sit paleontologic aflat în patrimoniul UNESCO, aflat în plin deșert, la 150 Km sud-vest de Cairo

Dincolo de cele două exemple prezentate – presupusa „șopârlă cu aripi” Archaeopterix și „strămoșii balenelor” Ambulocetus și Rhodocetus – descrierea controversei evo-antievo arondată domeniului fosil zoo ar depăși obiectul acestui episod. Există, desigur, și alte relicve în dispută, precum micuțul Eohippus, care ar fi evoluat către calul modern.

Să notăm și că, evoluția prin selecție naturală propusă de Darwin este contestată azi, prin argumente de genul:

1) Evoluția este doar o teorie. Nu este fapt sau lege, dovedite prin metodele științei; cu toate că nimeni nu a observat vreodată transformările dintr-o specie în alta, în mainstream se consideră că raționamentele bazate pe observații și descoperiri fosile pot fi acceptate ca dovezi indirecte, nu mai puțin convingătoare, ale evoluției.

Cum așa? Da, știința lucrează adesea cu teorii bazate pe dovezi indirecte. De exemplu, fizicienii nucleariști nu pot vedea particulele subatomice, dar le teoretizează pe baza unor fenomeme asociate acestora – de pildă, traseele de condensare din detectoare. Comparația cu decizia pe baza dovezilor indirecte ale evoluționismului deschide, însă, o dispută greu de tranșat, dincolo de cadrul acestui episod…

2) Teoria evoluției este neștiințifică, pentru că nu este verificabilă și falsificabilă (adică posibil de infirmat experimental). Susține evenimente care nu au fost observate și nu vor putea, vreodată, fi reproduse.

Sunt, în aceste contexte, evocate microevoluția și macroevoluția. Prima se referă la schimbările observabile în cadrul unei specii, care pot conduce la așa-numita „speciere” – fenomen considerat premergător, la originea unei noi specii. Experimente de laborator asupra unor bacterii, plante și musculițe de fermentație, respectiv observații în natură – precum evoluția ciocurilor la exemplare de cinteze de Galapagos – sunt specieri care ar putea rezulta în specii noi. Deocamdată, nici un proces considerat microevoluționist nu a produs o specie nouă, dar se consideră că, în timp, fenomenul s-ar putea produce. Verbele dubiului sunt, prudent, omniprezente…

Bineînțeles, stimați cititori și ascultători, că orice abordare paleo rămâne incompletă fără pasionanta continuare antropologia. Povestea speciei umane, în particular a omului modern anatomic, are versiuni antievo care nu se lasă trecute sub covorul gros al paradigmei științifice dominante contemporane (*).

(*) dar… unui astfel de subiect, îi va fi dedicat un episod viitor.

redactor: Florin VASILIU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *