Conspirația becurilor cu incandescență sau copilăria uzurii planificate

Ideea limitării deliberate a duratei de viață a produselor nu este nouă. Fabricanții au înțeles, încă din zorii producției de serie, potențialul profitor al forțării rulajului, înlocuirii obiectelor. Spre exemplu, un bec defect trebuie, necondiționat, înlocuit.

În anii 1920-1930, becurile cu filament erau deja produse în masă, deci relativ ieftine și - mai mult - fiabile. În plus, perspectiva comună asupra a ceva ce „arde” sute sau mii de ore este acceptarea defectării. Becul era, se pare, un produs pregătit pentru manevre consumiste.

Producătorii majori au sesizat repede că superioritatea prin fiabilitate devine, de la un punct încolo, contraproductivă comercial. Ideea cartelului supra-statal, asociat boom-ului economic interbelic, se născuse.

Astfel a apărut, în 1924, Cartelul Phoebus care avea ca scop declarat promovarea iluminatului public și - în subsidiar - standardizarea becurilor. Acest obiectiv realist, acceptabil, masca, însă - se spune -  înțelegeri comerciale protecționiste și acorduri tehnice privind limitarea deliberată a duratei de funcționare. Scopul - forțarea înlocuirii și - astfel -  creșterea vânzărilor.

Progresele tehnologice în realizarea becurilor cu filament incandescent au dus la un timp estimat de funcționare de circa 2000 de ore, deja prin anii 1920. Costurile de producție scăzuseră, iar cererea exploda.  Mai mult - exista perspectiva tehnică a prelungirii semnificative a duratei de viață a becurilor.

Se suspectează azi că, în acele condiții, principalii producători ai vremii - Osram, Philips, General Electric și alții - au convenit plafonarea fiabilității la 1000 de ore concomitent cu reguli de acțiune în monopol. Desigur că existau, chiar și atunci, cercetători și fabricanți independenți care puteau realiza becuri de zeci de ori mai durabile: aceia trebuiau limitați prin mijloace financiar-comerciale.

Precum în cazurile multor mari invenții, primatul este greu de stabilit pentru lămpile electrice cu incandescență. Secolul al XIX-lea a fost populat cu deschizători de drumuri moderne în toate domeniile. Chimistului și inventatorului englez sir Humphry Davy (1778-1829) îi este, frecvent, asociată „paternitatea” becului, în anul 1809. Preocupat în mod special de electrochimie, Davy a inventat și o lampă pentru mineri - obiect care a redus enorm și salutar numărul exploziilor din galeriile invadate, adesea de gaze inflamabile. Mineritul era o ramură fundamentală a tinereții societății industriale, furnizând tablouri, istorii, drame personale și colective iconice pentru acel timp.

În privința becului, o mică excursie în tehnologie ar fi, poate interesantă, cu atât mai mult cu cât componentele de bază, inclusiv în spectrul uzurii planificate, sunt valide și azi.

Ideea lămpii cu arc electric a fost, încă de la începutul secolului al XIX-lea  concurată de alternativa filamentului incandescent. Două probleme tehnice majore au primit rezolvări progresive în zeci de ani: materialul filamentului și gazul (sau lipsa acestuia) din interiorul globului. De la o ardere aproape instantanee, echipa de cercetare a lui Edison obținuse, în 1879, un filament din bumbac carbonizat capabil să rămână la incandescență circa 14 ore. În fine, după alte numeroase încercări, au definit filamentul care a rămas competitiv circa 10 ani: bazat pe fire din bambus, era capabil să lumineze 1200 (!) de ore.

De notat că, între Davy (1809) și Edison (1879), filamentul din platină fusese demonstrat în 1840 de inventatorul englez Warren de la Rue, însă refuzat pentru producția de serie, datorită costului mare.

Globul becului a fost „vidat” din ce în ce mai bine. Tehnologia scoaterii aerului și sigilării durabile, pretabile fabricației în serie s-a dovedit o reală provocare tehnică. În mod special, era dificilă etanșarea în jurul firelor, la intrarea în glob.

Filamentul din tungsten, lansat în 1904, se datorează inventatorilor europeni. Iar în 1913, Irving Langmuir a propus introducerea de gaz inert, de exemplu azot, în glob. Ambele categorii de avans tehnologic au sporit mult eficiența becurilor, dar s-au dovedit ultimele fezabile: cu toate eforturile, randamentul conversiei electricității în lumină nu a depășit 10%  - valoare curentă și azi. Cu perspectivă comercială colosală și randament limitat, este ușor de înțeles că becul „matur”  deja în anii 1920 a devenit obiectul  jocului de-a fiabilitatea.

Prin urmare, amintitul Cartel Phoebus a fost înființat în Elveția, la Geneva, în 1925, sub frumoasa titulatură explicativă Companie industrială pentru dezvoltarea iluminatului. Producătorii majori ai vremii (aproximativ aceiași cu cei de azi) dețineau pachete de acțiuni proporționale cu cota de piață.

A fost o operațiune de punere în acord a intererselor comerciale, decisă după ciocniri și alte coagulări zonale întru cucerirea teritoriilor. Phoebus garanta suveranitatea comercială a producătorilor în țările de origine; „rezerva” Commonwealth-ul pentru patru majori ; lăsa liberă concurență în restul lumii.

Împărțirea piețelor a fost urmată de acțiuni încă mai discutabile etic: standardizarea duratei estimate de funcționare prin scădere  la 1000 de ore (de la 2500 ore, la cât se ajunsese); specificarea și practicarea de amenzi pentru membrii cartelului, ale căror becuri ardeau mai mult (!), un sistem de testare prin sondaj fiind instituit în acest scop. Amenzile erau proporționale cu depășirea celor 1000 de ore de funcționare convenite!  Nu în ultimul rând - membrii Cartelulul au crescut prețurile fără teama de concurență, în zonele pe care le controlau.

Bineînțeles că paragraful de mai sus trebuie privit cu rezerve: nu există dovezi, ci numai alegații și indicii privind pretinsele „practici reprobabile” ale Cartelului Phoebus. Prevăzut să dureze 30 de ani, a încetat să existe prin forța împrejurărilor în 1939, odată cu începutul războiului.

Subiectul acestui episod nu prezintă, desigur, o descoperire: sunt disponibile, pe net, resurse acoperitoare pentru saga supra-rentabilizării becului. Motivul includerii în genericul Erezii moderne este, în primul rând, re-amintirea - un heads-up cum se zice - asupra unor situații complete și concrete, reverberate și după 100 de ani.

În al doilea rând, însă, povestea prezentată apără realitatea unei desemnări devenită, în general, peiorativă: conspirația. Aceasta etichetează deopotrivă, într-un amalgam bine alcătuit, subiecte false și subiecte reale incomode, erezii moderne, cu efectul discreditării generalizate. În particular, este interesantă originea sintagmei Teoria conspirației și variațiunilor acesteia; poate, într-un alt episod...

Povestea tehnică și comercială a becului s-a mulțiplicat pentru diverse produse de  larg consum, devenind, între timp, loc comun. Deoarece trebuia anihilată reținerea etică asupra durabilității limitate intenționat, au apărut apărătorii fenomenului: surprinzătorul agent imobiliar Bernard London care propusese în 1932 perimarea controlată, ca mijloc de învingere a Marii depresii americane; sau designerul industrial Brooks Stevens (1911-1995) - care a întemeiat, postbelic, dispensarea și consumismul.

Exemplele moderne ale deteriorării controlate sunt doar o problemă de alegere: orice componentă imposibil de înlocuit care se defectează impune schimbarea modulului care o cuprinde sau poate face întreg produsul inutilizabil. Telefoanele mobile vin cu bateria lipită, orice placă de comandă - cum ar fi a unei banale centrale termice - trebuie înlocuită integral; calculatoare personale care pot, încă, îndeplini 90% din sarcini sunt aruncate programatic, găsite cu limitări hard sau soft care le-ar face, chipurile, inutilizabile. Automobilele sunt, la rându-le, declarate, casate și taxate ca vectori progresivi ai poluării, chiar dacă există - puțin cunoscute și nelegiferate - dispozitive filtrante performante, adaptabile oricărui model. Folosește și reciclează e un slogan care funcționează de la firesc la exces. Saturația piețelor favorizează, desigur, excesul.

Filozofia „proiectării pentru a se defecta” este contrată de argumente etice, de sustenabilitate economică și de mediu, culturale. În acest timp, însă, agendele ascunse ale afacerilor modelează, adesea subtil, idei și atitudini în raportarea omului la obiecte. Acceptarea, uneori cu umor, a defectării unui produs la scurt timp după trecerea garanției este o măsură a mutațiilor culturale induse de stimulii consumiști.

La aproape 100 de ani de la „pioneratul” Phoebus, societatea a avut timp să învețe, examinând trecutul. Deși legislația anti-cartel a fost demult adoptată și aplicată în Statele Unite și Europa, știrile - e drept, rare - despre înțelegeri comerciale colosale de gen... continuă să apară.

redactor Florin Vasiliu