Un spirit tutelar, Nicolae Iorga, de Georgeta Filitti
17 December 2018

Condeiul și verbul, armele unui istoric, de Georgeta Filitti

La intrarea României în război, în august 1916, Nicolae Iorga scria în articolul Ceasul: ”A sosit ceasul în care cerem și noi lumii cinstit, cu arma în mână, cu jertfa a tot ce avem, ceea ce alte neamuri au de atâta vreme, dreptul de a trăi pentru noi”. Dar la început sorții ne-au fost potrivnici. Publicațiile sale își încetează apariția, casa din București e transformată de ocupantul german în ”oficiul porcilor”. El însuși fuge la Iași îmbrăcat în preot. Acolo desfășoară o campanie impresionantă pentru rezistență împotriva nemților: ”Să ne mănânce câinii pământului acestuia mai curând decât să găsim fericirea, liniștea și binele din grația străinului dușman”, aruncă el aceste vorbe grele ce sună ca o anatemă. Ține cursuri la universitatea de acolo pe tema Principiul național. Originea și dezvoltarea lui, scoate în continuare în pribegie Neamul românesc, în 25000 de exemplare, cercetează neobosit documente din arhivele ieșene și e un cronicar riguros al vremurilor potrivnice cu cele trei volume, Războiul nostru în note zilnice. Organizează comemorarea lui Mihai Viteazul, simbolul unității noastre naționale și comentariile sunt elogioase; atunci rostește, în prezența a numeroși diplomați străini, militari, ardeleni refugiați discursul consacrat Politicii lui Mihai Viteazul. Originile și importanța lui actuală. Au urmat alte și alte luări la cuvânt, în același spirit național, convorbiri cu ofițerii francezi din misiunea Berthelot, cu bucovineni și ardeleni. Aceștia din urmă, reîntorși în țară, îi vor trimite un mesaj emoționant: ”Ofițerii și trupa de voluntari ardeleni pășind pe pământul Ardealului stropit veacuri de-a rândul cu sânge și lacrimi, își amintesc cu drag de acela care tot timpul ne-a susținut și-l doresc curând a-l avea în mijlocul lor”.


Cu același patos mobilizator scrie piese de teatru jucate pe scena Institutului Notre Dame de Sion din capitala Moldovei (între altele, Învierea lui Ștefan cel Mare). În Parlament cere ”armistițiu” între partidele politice în fața nenorocirilor prin care trece țara; primește oaspeți străini, discută reformele viitoare, ”pe care și le va face poporul însuși” ca și despre necesitatea votului universal.


Atitudinea fără echivoc duce la destituirea sa ca profesor al Universității din București de către senatul universitar aflat sub obediența ocupantului german. Dar la Iași Iorga continuă să scrie neabătut, publicând în limba franceză Istoria românilor din Bucovina și Drepturile naționale și politice ale românilor din Dobrogea. Tot în amfiteatrul universității conferențiază despre Cugetare și faptă germană, înspăimântat că în Germana ”bate un vânt sălbatic de anexionism”. Cum răul se adâncește și România trebuie să încheie silnicul tratat din martie 1918 cu Puterile Centrale, Iorga scrie copleșit: ”Grozavă zi, ultimatumul german. Dezolarea e generală”. Apoi i se adresează Regelui Ferdinand: ”În tradițiile țării nu stă acceptarea unor condiții rușinoase. Strămoșii noștri ar fi preferat moartea acestei umilințe”.
Plecarea misiunii militare franceze, accentuarea lipsurilor, trădarea rușilor, aliații de până mai ieri și acum bolșevizați pe capete, se conjugă cu atacuri violente ale presei aservite ocupanților împotriva lui Nicolae Iorga. În același timp, un neamic, profesorul Mihail Dragomirescu, trebuia să recunoască: ”Să fii din ce în ce mai mândru de rolul dumitale. Rolul de reconfortant sufletesc pe care îl joci cu deosebire de doi ani încoace, al unui întreg neam ce aspiră la întregire, a intrat în istorie și nu ți-l va putea micșora nimeni”.


La sfârșitul anului 1918 Nicolae Iorga se întoarce la București, după un drum epuizant de două zile și o noapte. Proeminența științifică, dublată de militantismul său nedezmințit, îi aduc, acum, în 1919, confirmări măgulitoare. Practic, după ce gospodăriile sale de la București și Vălenii de Munte fuseseră devastate cu sălbăticie, un grup de admiratori îi dăruiesc o casă pe Șoseaua Bonaparte – azi Iancu de Hunedoara -, dărâmată de regimul comunist; era un cămin ”pentru el și familia sa unde prețioasele cărți și mărturii ale trecutului să-și găsească deopotrivă un vrednic acoperământ”, cum scriau generoșii donatori.


E ales președinte al Ligii Culturale (cu care prilej vorbește despre Drepturile românilor asupra teritoriului lor național). Devine președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, primește Legiunea de Onoare în grad de comandor, e numit profesor la Sorbona. Și, ca o încununare, la 9 decembrie 1919 e ales președinte al primului Parlament al României unite.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *