Căderea Constantinopolului, de Dan Manolache

                 „Purpura ultimului împărat, Constantin Dragases, este o manta făcută din vânt, iar coroana lui, un joc al destinului.”

                 Cuvintele îi aparţin lui Stefan Zweig, autorul unuia dintre cele mai frumoase şi romantice texte despre căderea Constantinopolului la 29 mai 1453. Vorbele lui sunt extrem de adevărate. Imperiul Bizantin, după mai bine de unsprezece secole de existentă era mai mult o iluzie. Cuprindea practic numai capitala şi o fâşie din Peloponez în jurul cetăţii Mystras. Mai exista şi Imperiul din Trapezunt, un stat succesor complet independent, format ca urmare a celei de-a patra cruciade, ce a supraviețuit pe coasta Mării Negre.

                 Capitala, oraşul fondat de Constantin în anul 330, era  atunci, în 1453, departe de vechea splendoare din vremea împăratului Justinian de pildă când, spun surse credibile, avea aproximativ un milion de locuitori…..În faţa trupelor otomane nu se mai aflau acum decât vechile ziduri apărate de vreo 7.000 de soldaţi, dintre care 2.000 de mercenari şi o populaţie înspăimânată ce abia mai număra 50.000 de oameni.

                 Asediul a durat totuşi aproape două luni. Turcii au folosit arme nemaivăzute precum tunul uriaş construit de Orban, cu o lungime de 8 metri şi un diametru al ţevii de 75 centimetri, care lansa proiectile de 544 hg la peste 2 Km. Au folosit şi ingeniozitatea- transportând pe uscat flota pentru a o aduce în apele Cornului de Aur.

                De cealaltă parte, eroism dar şi ghinionul de a uita deschisă o mică poartă, celebra Kerkaporta…

                Oricum soarta Constantinopolului era pecetluită, moartea în luptă a bazileului Constantin al – XI-lea fiind doar ultimul act al unei drame ce a început poate la 1204 când creştinii cruciadei a IV-a accentuau schisma religioasă din 1054 prin ocupaţie, jaf şi devastări.

             Destinul imperiilor este însă implacabil. În 1923 s-a sfârşit, după vreo 7 secole de existentă şi viaţa celui Otoman.

             Trecutul pare a aparţine doar istoriei. El poate fi chiar vizitat, la Sfânta Sofia de pildă, mărturisind despre vremuri vechi sângeroase, despre mărire, decădere, putere, umilinţă, trufie dar mai ales despre credinţă. Fără putere ei lumea aceea ar fi fost acoperită de praful uitării…. Să nu uităm însă că atunci, în prima jumătate a secolului al XV- lea, poate şi urmare a pericolului turcesc, a existat o puternică dorinţă de unire a celor două confesiuni creştine.

           Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul a încercat să negocieze o uniune cu Papa Eugen al IV-lea, iar Conciliul de la Ferarra din 1439 a avut ca rezultat adoptarea și semnarea decretului „Se bucură Cerul”, de uniune a bisericilor.   Unirea a fost chiar formalizată prin semnăturile celor doi capi ai bisericilor la 6 iulie 1439 la Florența. A fost o unire care, din păcate s-a destrămat din multe cauze dintre care am menţionat anterior doar câteva.

        La sute de ani de la căderea Constantinopolului poate ar trebui să medităm mai adânc asupra semnificaţiei cuvintelor „Se bucură Cerul” care introduc decretul adoptat cu 580 de ani în urmă şi cele ale moto-ului vizitei Sactităţii Sale Papa Francisc în România, „Să mergem împreună”.