Bucovina, pământ românesc, de Georgeta Filitti

Cu excepția Belgiei și a Franței de Nord, puține regiuni din Europa au fost mai chinuite ca Bucovina, în timpul primului război mondial. A fost de trei ori ocupată de ruși și de tot atâtea ori reocupată de austrieci. Figura sinistră care n-a cruțat niciodată poporul român de toate rechizițiile, umilințele și extorsiunile rămâne șeful jandarmeriei, supranumit ”tatăl spânzurătorilor”, colonelul Fischer. După fiecare revenire a austriecilor, acesta declara dușmănos că nu recunoaște în Bucovina decât ”germani, evrei și… trădători”. Furia colonelului era justificată de trezirea la viață politică a românilor. Intelectuali, meșteșugari de tot felul, țărani se refugiaseră pe alte pământuri românești, în Basarabia sau în Vechiul Regat, unde duceau o propagandă susținută privind drepturile lor naționale.
Deviza Austriei fusese totdeauna Divide et impera – dezbină și stăpânește. În Bucovina, locuită la nord de ruteni, la sud de români, autoritățile vieneze încurajau aberant constituirea unui stat ucrainean. Un istoric de mai târziu avea să spună că în actele de stare civilă ale istoriei acest stat trebuia trecut la rubrica celor născute moarte. Acum, în anii războiului, rațiunea care impunea susținerea ucrainenilor era una singură: foamea. Mănoasele câmpii locuite de ucraineni ar fi trebuit să asigure în continuare în primul rând aprovizionarea capitalei. Carpatorusia, unită cu Bucovina, urma ”să fie vândută pentru mâncare”, scria Ion Nistor.

Bucovina, pământ românesc, fusese desprinsă samavolnic din trupul Moldovei, în 1775, printr-un aranjament austro-turc. Acum, în 1918, trebuia să revină în hotarele firești. În acest sens, deputații români din Reichsrat au constituit cu Consiliu Național format din 50 de persoane. Acesta urma să decidă statutul viitor al provinciei. O propagandă bine articulată se făcea prin ”Glasul Bucovinei”, editat între alții de Sextil Pușcariu. În editorialul numărului 1, intitulat Ce vrem, se spunea: ”Vrem să rămânem români pe pământul strămoșesc…, nu mai vrem să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin…, pretindem ca împreună cu frații noștri din Transilvania și Ungaria să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului”.

La 27 octombrie, la Cernăuți, Adunarea Constituantă a elaborat o moțiune privind unirea Bucovinei cu celelalte țări românești, într-un stat național unitar. În fruntea Adunării ajunge Iancu Flondor. Dar ucrainenii și rutenii, susținuți de administrația chesaro-crăiască, provoacă dezordini în asemenea măsură încât noua conducere a provinciei se vede silită să ceară ajutor armat regatului român. Astfel generalul Zadik, în fruntea a 3000 de infanteriști, intră în provincie; fusese precedat de anunțul proclamațiilor aruncate din avion. La 9 noiembrie era primit la Palatul Național din Cernăuți de guvernatorul Iancu Flondor.

Entuziasmul românilor bucovinenei și ajutorul armat din regat nu era însă suficient. Opțiunea românilor trebuia tradusă într-un act justificativ din punct de vedere juridic și având acceptul naționalităților conlocuitoare ale provinciei. La 28 noiembrie, Consiliul Național, completat cu 12 membri dintre refugiați, cu participarea unor reprezentanți ai naționalităților, decide unirea cu regatul român. Adunarea, transformată în congres general, s-a ținut în palatul metropolitan, sub președinția lui Iancu Flondor. Delegații s-au pronunțat ”pentru unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”.

Credibilitatea acestei hotărâri a fost sporită de adeziunea polonezilor și a germanilor trăitori în Bucovine. Stanislas Kwiatkowski, în numele conaționalilor săi, ”avangardă spre Orient a poporului polonez”, afirma explicit ”recunoașterea dreptului imprescriptibil al românilor asupra Bucovinei”. Și Alois Lebouton se pronunță în același sens, convins ”că se va ține seama de drepturile popoarelor neromâne care locuiesc în țară și singur principiul dreptului și al justiției va decide în toate împrejurările”.
O delegație de bucovineni a dus Regelui Ferdinand la Iași actul unirii. Decretul lege consfințind această hotărâre a congresului bucovinean a fost semnat la București, la 18 decembrie. Doi fruntași bucovineni, Ion Nistor și Iancu Flondor intrau ca miniștri fără portofoliu în guvernul român.
Unirea Bucovinei cu patria mamă era fapt împlinit iar Carpații ” nu mai erau hotar de țară”, cum scria Gheorghe Ghibănescu, vrednicul istoric moldovean.