Bridge of Spies – scenariu al fratilor Coen în regia lui Steven Spielberg- de Michaela Platon

Cred ca dacă n-aș începe prin a vă spune câteva lucruri reale care au stat la baza acestui scenariu scris de Ethan si Joel Coen și pus în scenă cu abilitățile maestrului care este Steven Spielberg- n-ați valoriza la adevărata măsură nici scriptul și nici filmul în sine. Așa că să începem cu …începutul!

Uitatul în oglindă e firesc, dar să vezi mai multe chipuri, e un fel de recunoaştere a unui joc dublu sau triplu, după cum sugerează prima scenă din filmului lui Spielberg: Abel se priveşte în oglindă şi îşi face autoportretul. Este cunoscut de către iubitorii de artă acel triplu autoportret, al pictorului Norman Percevel Rockwell, renumit pentru autoironiile lui. Iar ca fapt divers, Spielberg, un admirator al artistului, deține un crochiu al lui şi a găsit momentul perfect pentru “a strecura” o asemenea scenă de început, care are un mesaj clar: lumea spionajului este plină de oameni cu mai multe identităţi. Şi cu siguranţă e numai o coincidenţă faptul că Rockwell a realizat pânza în 1960, perioadă în care se situează scenariul scris de Matt Charman și frații Coen, după un caz petrecut în perioada Războiului Rece şi anume schimbul de prizonieri, care a avut loc pe 10 februarie 1962, între americani şi sovietici – Gary Powers, pilotul avionului-spion U2 american şi spionul sovietic Rudolf Abel. Acest moment a deschis o nouă eră în relaţiile dintre cele două ţări, modificând cursul istoriei ce începuse după legendara întâlnire din septembrie 1959, dintre preşedintele american Eisenhower şi omologul său sovietic Nikita Hruşciov, în care liderii celor două super-puteri doreau să stabilească o întelegere politică.

Dacă în 1991 are loc sfârşitul Războiului Rece, abia în 1998 au fost declasificate documentele referitoare la avionul american de spionaj U-2. Şi totuşi s-a încercat în 1965 o ecranizare a acestui eveniment cu Alec Guinness în rolul lui Abel, Gregory Peck propus să-l joace pe Donovan, iar scenariul să fie scris de Stirling Silliphant. Dar în acel an tensiunile dintre URSS și SUA ajunseseră atât de mari, încât Metro-Goldwyn-Mayer a decis că e mai înţelept să renunţe la proiect şi să nu agite spiritele.

Circumstanţele incidentului şi informaţiile contradictorii au determinat apariţia unor adevărate teorii ale conspiraţiei avându-i drept actori pe CIA, NSA, Gary Powers şi, surprinzător sau nu, pe Lee Harvey Oswald (unul dintre cei nouă falşi dezertori ce fuseseră plasaţi în URSS în februarie 1960 şi acelaşi care, trei ani mai târziu, avea să îl ucidă, într-un alt episod controversat şi încă pe nedeplin clarificat, pe preşedintele John F. Kennedy).

De aceea şi versiunea lui Spielberg face parte dintr-o altă teorie care nu respectă fiecare detaliu, un exemplu fiind cel al avocatului Donovan, care se pare că ar fi făcut parte din OSS – organizația care a precedat CIA în spionajul extern- și care nu era un avocat de asigurări, cum este subliniat în film, de mai multe ori, desigur pentru a uza de comicul de situatie si de limbaj.

Exemplu: “You don’t seem alarmed” îi spune avocatul prizonierului, iar replica vine: “Would it help?”, acest schimb fiind un laitmotiv pe care-l veţi mai întâlni până la final. Sau când avocatul aude în Berlin pomenindu-se de cetățenii Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, „nu ar fi mai scurt dacă le-am spune ruși?”, întreabă mucalit Tom Hanks?

Apropo de dialoguri, ele sunt amuzante, cele mai multe având loc între Tom Hanks și Mark Rylance, remarcat de Spielberg pentru rolul lui Henry al V-lea din Twelfth Night, adaptarea piesei lui Shakespeare.

Filmul nu pune accentul pe Powers şi nici pe misiunile U-2, cu toate că poveştile legate de prăbuşirea avionului de spionaj U2, numit de CIA „avionul de spionaj invulnerabil” reprezintă un alt episod neguros din istoria CIA şi a Războiului Rece, şi probabil, dincolo de controverse, adevărul a murit odată cu unul dintre protagoniştii săi, în misteriosul accident de elicopter din 1977 în care Francis Gary Power şi-a pierdut viaţa. Şi nici nu ridică în slăvi corectitudinea justiţiei americane, într-un moment în care vânătoarea de vrăjitoare comuniste era la apogeu. Cât despre întrebarea: cine e mai elegant în a trata prizonierii, nu ține partea nimănui; nici a rușilor, nici a americanilor. În schimb , văzând filmul mi-au venit în minte versurile lui Sting, din Russians: We share the same biology/Regardless of ideology/What might save us, me, and you/Is if the Russians love their children to.

Iar erorile de detalii pe care le conține filmul nu merită amintite în fața modului lui Spielberg de a conduce regia și nici a fraților Coen de a distrage atenția în altă parte.

Tom Hanks este de excepție, ca de fiecare dată, orice rol ar face, căci nu-mi amintesc să-l fi vazut într-unul mediocru, darămite minor, lui alăturându-i-se o distribuție minunat aleasă ce concură la definirea unei alte producții memorabile semnate Steven Spielberg. Cât despre muzica, maestrul a virat de la John Williams la Thomas Newman, rămânând în resistrul sonor de excelență și dându-ne alt prilej de fericită vizionare și aducere aminte. Da nu asta înseamnă oare un talent major sau un geniu? Răspundeți-vă fiecare, dar numai după ce veți fi văzut acest film minunat diseara la 20,30 pe Pro Cinema.