Alexandra Nechita, “Micuţa Picasso”, expune în premieră la Bucureşti
19 September 2017
Festivalul International ‘George Enescu’ – concertele zilei de 20 septembrie
20 September 2017

Brâncuşi – artist multimedia: o expoziţie inedită la Moscova

La prestigiosul Muzeu de Arte Multimedia din Moscova s-a deschis zilele trecute prima expoziţie Constantin Brâncuşi din capitala rusă, organizată împreună cu Centrul Pompidou din Paris, de unde provin, de atlfel, toate exponatele – cinci sculpturi, mai multe desene şi peste 160 de fotografii originale, realizate de Brâncuşi. E pentru prima dată când exponatele părăsesc Parisul într-un asemenea număr. Pe ecrane de diferite dimensiuni sunt proiectate fragmente din filmele artistului. Ca şi aproape toate fotografiile, filemele conţin imagini ale sculpturilor şi atelierului lui Brâncuşi. Expoziţia ocupă 2 etaje şi va fi deshisă pâna la mijlocul lunii octombrie.

În mediile ruse, care au acordat spaţii mari evenmentului, Constantin Brâncuşi e prezentat ca artist francez de origine română, televiziunile folosind pronunţia franceză a numelui său.

Expoziţia propune o viziune unitară a operei şi unversului lui Brâncuşi în toate ipostazele artistice. Concepţia, inedită, îi aparţine directoarei muzelui din Moscova şi curatorul acestei expoziţii, Olga Sviblova. În interviul pentru Radio România ea ne-a vorbit pe larg despre ideea acestei expoziţii şi abordarea lui Brâncuşi prin prisma experimenţelor artistice actuale.

         Olga Sviblova: Prin această expoziţie a marelui sculptor  – “Brancuzi”, în franceză, Brâncuşi în română, – sculptor iubit, cred eu, de toate popoarele şi în toate ţările, am dorit să arătăm nu doar celebrele sale sculpturi, deoarece formele cu care el lucra se deosebesc între ele, dar nu prea mult. El doar le-a descoperit, ca un arheolog, a găsit aceste forme primordiale arheologice ale căror origini se află în arta populară românescă, şi, desigur, în arta popoarelor neeuropene, dacă ne referim la maştile africane, sculptura africană. Noi însă am vrut să înţelegem integralitatea operei lui Brâncuşi, diferitele ei aspecte, şi să le adunăm împreună. Pentru că pe toate sculpturile lui Brancuşi le ştiu toţi, şi pentru că eu însămi l-am cunoscut pe Brâncuşi ca pe unul din primii artişti contemporani, dacă i se poate spune contemporan. În timpul Uniunii Sovietice, prima dată când am trecut graniţa a fost când am mers în România. Când am ajuns acolo, fiecare om pe care l-am întâlnit pe stradă îmi spunea “Brâncuşi e mândria noastră”. Când mi-au arătat acea coloană, Coloana Infinitului, am avut un şoc. Am călătorit apoi prin diferite locuri din România, unde m-au impresionat profund construcţiile de cult din lemn sculptat [troitele – AB.], unele în cimitire, altele lânga biserici, şi în care n-am putut să nu recunosc Coloana Infinitului a acelui sculptor pe care România îl considera mândria ei naţională. Aşa ne-am întâlnit. Mi s-a spus întotdeauna că Bucureştiul e “Micul Paris’ şi m-am îndrăgostit de el, pentru că atunci el era, într-adevar, un mic Paris. Mai târziu, când am ajuns la Paris, m-am gândit că Parisul ‘mare’ nu seamănă cu cel ‘mic’! Nici nu ştiu ce să vă spun, dar cred că judecând după prima impresie, Bucureşitul îmi plăcea mai mult decât Parisul.

         A.B. În constă originalitatea acestei expoziţii?

         O.S.: Când am gândit expoziţia, şi am dorit să fie adunate împreună sculpturile, desenele şi filmele lui Brâncuşi, cred că punctul de pornire au fost o fotografie, un mic fragment dintr-un film al lui, şi nişte amintiri. E ceea ce s-a expus la Centrul Pompidou acum vreo 3 ani, când Bernard Blistène, care abia preluase conducerea centrului, a realizat o rearanjare excepţională a etajului consacrat modernismului. Acolo, într-o vitrină, am văzut fragmentul din film care m-a impresionat, am văzut fotografia care m-a impresionat, dar cel mai mult m-au impresionat aminitirile unei vizitatoare a atelierului lui Brâncuşi, care descrie cum Brâncuşi, îmbrăcat în haine albe, cobora de la etajul atelierului, unde dormea, îşi punea în mişcare sculpturile, punea muzică, uneori cânta chiar el, acompaniindu-se la vioară, cum seara în acest atelier se adunau muzicieni, dansatori, toată lumea artistică ce se afla în acel moment la Paris, oameni de diferite naţionalităţi: Ezra Pound, Marcel Duchamp, Man Ray, Berenice Abbott, Edward Steichen. Şi, întotdeuna, era reprezentată acolo diaspora română, mulţi dintre care erau dansatoare, muzicieni… Şi era Brâncuşi, care frigea carnea în şemineu,- prezentăm aici filmul lui despre ‘inaugurarea’, deschiderea marelui şemineu – pentru că avea nevoie de un şemineu mare, ca să intre o bucată mare de carne. El crea această reprezentaţie, şi ea dura de dimineaţa pâna seara, când atelierul lui devenea un centru al vieţii intelectuale şi artistice. Şi asta m-a interestat la nebunie. M-am gândit că în limbaj modern asta se numeşte ‘performance’.

         Noi ştim, bineînţeles, că între primii şi cei mai vibranţi artişti care au făcut din viaţa lor viaţa unui personaj se numără  Salvador Dali, Andy Warhall. Dar ştim şi că imaginea lui Brancuşi era cea a unui sihastru. El lucra singur. E cazul extrem de rar al unui sculptor din secolul XX care lucra fără asistenţi, fără ajutoare. Şi am vrut foarte mult să înţeleg, ce se gaseşte, de fapt, dincolo de limitele  acestui atelier [atelierul lui Brâncuşi reconstituit la Centrul Pompidou – A.B.], pe care noi îl vedem numai din exterior, pentru că atelierul e reconstituit conform voinţei artistului exact aşa cum l-a lăsat. De fapt, el s-a pregătit mulţi ani pentru asta, acolo [în atelier – A.B.] nu se poate modifica distanţa dintre sculpturi, nu se pot muta uneltele lui de lucru, fixate pe pereţi, totul e aşa cum era în timpul vieţii lui Brâncuşi. Pentru că el a dorit să lase Centrului Pompidou nu lucrările sale, el a dorit să-i lase locul ‘performance-ului’  său. Atelierul era modul lui de viaţă, era lumea lui.

         Se înţelege că pentru a-şi realiza sculpturile, Brancuşi lucra mult – tăia în piatră, şlefuia bronzul – şi îl şlefuia aşa, încât nici acum mulţi nu înţeleg cum poţi şlefui bronzul fără instrumente moderne până la o asemenea perfecţiune. Dar să nu uităm, că în acelaşi timp, acest om a făcut cu mâinile lui câteva mii de imprimări fotografice.

         De aceea, am dorit să intru în atelier, şi am reuşit să intru, nu demult, împreună cu directorul Centrului Pompidou, care şi el a intrat acolo pentru prima dată. Pentru că atelierul e, într-adevăr, un cavou. Foarte frumos, dar în care accesul publicului e interzis. Or să vezi acele motoraşe cu care Brâncuşi işi rotea sculpturile – până atunci nimeni niciodată nu şi-a arătat operele plastice tridimensionale! Să vezi acele imense discuri de piatră care serveau fie ca postamente pentru sculpturi, fie ca suporturi pe care el lucra, fie drept mese, fie ca ringuri de dans pe care dansau acele minunate dansatoare!

         A.B. Ce aţi sperat să descoperiţi?

         O.S.: Eu am dorit foarte mult să înţeleg ce căuta el facând fotografii şi filme, cum se îmbină aceasta cu desenele lui, şi cum toate împreună se îmbină în ceea ce se numeşte unitate.

         Brâncuşi nu poate fi imaginat fără muzică. Când nu cânta el la vioara, asculta muzică. Acum la centrul Pompidou este expusă separat uriaşa colecţie de discuri, pe care el le punea dimineaţa şi care cântau pâna seara, dacă nu cânta el la vioară. Brâncuşi nu poate fi imaginat fără aparatul de fotografiat. Aparatele foto din acea epocă erau imense. Cel care l-a învăţat să folosească aparatul de fotografiat a fost Man Ray. Era în 1914, când fotografia nu era încă prea importantă ca artă. Azi, sloganul lui Rodcenko ‘Fotografia este artă” e de natura evidenţei pentru toată lumea.

         Cu siguranţă, fotografia pentru Brâncuşi avea o importanţă uriaşă. Despre sculptură, spunea el, nu trebuie să scrii, sculptura trebuie doar să o fotorgrafiezi. Dar propriile sculpturi el voia să le fotografieze personal. Man Ray i-a dat câteva lecţii tehnice. Apoi Man Ray îi spunea: unele fotografii  sunt supraexpuse, altele subexpuse, altele simt imprimate cu pete. Dacă vedem însă această expoziţie vom înţelege că Brâncuşi putea să le imprime cum voia el. După acelaşi negativ el imprima o fotografie mică, alta uriaşă, una ştearsă, alta în sepia. Am vrut să înţeleg ce anume căuta, pentru că, în mod clar, fotografia pentru el era artă. O artă pe care o stăpânea. Şi o stăpânea în aceeaşi manieră revoluţionară în care, prin sculpturile sale, el a lansat epoca modermismului în lume în general, şi mai ales în ceea ce priveşte tridimensionalul. La fel, fotografiile sale sunt modernism pur, el creând artefacte speciale care ne ajută să vedem şi să înţelegem încercările lui de a pătrunde în interiorul propriilor opere pe care a dorit să le extragă din starea statică, pentru că Brâncuşi a inventat un nou mod un nou stil de viaţă: Brâncuşi spunea că viaţa înseamnă mişcare.

         A.B. Aţi propus, aşadar, o abordare a operei lui Brâncuşi dintr-o altă perspectivă?

         O.S.: Am propus o abordare mai puţin obişnuită a lui Brâncuşi – să nu expunem pur şi simplu nişte sculpturi, ci să încercăm să unim toate laturile operei sale, ceea ce mie mi se pare de mare actualitate. Brâncuşi este o artă actuală, dacă facem abstracţie de orice altceva este o artă absolut actuală. Chiar şi autoprtetul lui în care el îşi acoperă faţa cu mâna şi apare în mişcare, o imagine mişcată…

         Am pus o întrebare la care nu aveam răspuns şi la care n-au avut răspuns nici curatorii diferitelor departamente ale Centrului Pompidou, şi acest interes ne-a unit. Ne-a fost tuturor interesant să facem aceste cercetări. Eu însămi am studiat peste 1500 de fotografii ale lui Brâncuşi, practic întregul fond uriaş al Centrului Pompidou. Or se ştie că fotografii făcute de el există şi în alte colecţii. Dar pentru că Brâncuşi nu şi-a expus niciodată fotografiile sale, se consideră că acestea sunt fotografii-document. Această opinie am vrut să o contestăm în totalitate.

         Dacă faci fotografii-document, n-ai nevoie să faci zeci de imprimări după acelaşi negativ, să imprimi pe plăci foarte pretenţioase, şi trebuie să înţelegem că în acea vreme însăşi hârtia fotografică era o adevărată avere. Dacă vorbim de timpul, de orele care i-au fost necesare pentru a imprima acest număr imens de fotografii [estimat la peste 4000 – A.B.], cred Brâncuşi a petrecut în încăperea întunecată nu mai puţin timp decât a lucrat la sculpturile lui.  Nu putea să o facă aşa, pur şi simplu.

         Nu vreau să spun că aceste fotografii sunt extraordinare, comparativ cu modernitatea pe care o preţuim la Man Ray, când inclusiv preţurile ne arată cât de mult îl preţuim. Dar trebuie să înţelegem, că în timpul vieţii Man Ray era cunoscut în prmul rând pentru portretele sale [fotografice – A.B.]. Dar atunci când el a vrut să includă în albumul lui portretul lui Brâncuşi, realizat în studioul său, un portret foarte frumos, clar, curat, Brâncuşi i-a interzis. El i-a cerut lui Man Ray să vină la el în atelier cu o rezerva mare de peliculă cinematografică… Şi în timp ce el filma, Brâncuşi se mişca, umbla prin atelier. Apoi cei doi vizionează împreună acest material fotogramă cu fotogramă – film îngust, o muncă uriaşă, – după care Brâncuşi spune ‘Asta!”. Man Ray a publicat fotografia în albumul lui, dar a scris “regret foarte mult că n-am intitulat-o “Autoportretul lui Brâncuşi”. Brâncuşi controleaza la nebunie totul, inclusiv detaliile imaginii sale.

         Azi descoperim modernitatea lui Man Ray, înţelegem cât de minunate sunt fotogramele lui, formele purificate. Brâncuşi nu şi-a expus fotografiile, el le făcea cadou, le trimitea colecţionarilor. Şi dacă vorbim de calitatea imprimărilor, i-ar fi fost mult mai uşor să-l roage pe Man Ray, sau pe Steichen să-i facă nişte reproduceri, şi nimeni n-ar fi făcut-o mai bine ca ei. Ei bine, nu. El le trimite pe ale lui. Sculptura încă nu e cumpărată, dar el le trimite propria lui viziune a acestei sculpturi, care, într-adevar, uneori e diluată, alteori explodează în lumini, pierzându-şi forma, sau căreia, dimpotrivă, el îi elimina volumul, lăsându-i doar forma.

         A.B. Cum vă explicaţi că Brâncuşi n-a arătat niciodată publicului aceste fotografii?

         O.S. Eu cred că Brâncuşi n-a vrut să-şi expună fotografiile, pentru că el, care a spus cândva că ‘la umbra marilor copaci nu creşte nimic’, cu referire la Rodin [cu aceste cuvinte Brâncuşi a părăsit atelierul lui Auguste Rodin, căruia i-a fost asistent  pentru scurt timp – A.B.], înţelegea că la umbra unor maeştri recunoscuţi ai fotografiei ca Edward Steichen, Man Ray, Berenice Abbot, “la umbra copacilor mari nu creşte nimic”. Şi de aceea nu şi-a arătat opera fotrografică, nu a expus-o, deşi e adevărat că în acea perioadă nici nu prea erau expoziţii de fotografii.

        Brâncuşi nu şi-a arătat nici filmele. Or trebuie spus că această perioadă, începând cu anii 1920, a fost o perioadă de înflorire a filmului experimental. Lui Brâncuşi îi plăcea să filmeze, şi cheltuia timp pentru asta. Uneori, când filma modele, o făcea pentru ca-l ajuta să lucreze la operele lui. Dar ca să filmezi, ca aici, jumătate de oră propria-ţi sculptură care se învârte în jurul ei – omul acesta nu putea să nu simtă o plăcere estetica, să o facă conştient. E un mare artist. Şi asta înseamnă, în fond, valoare estetică, indiferent ce credea el.

         Cred că el ştia cât valorează, pentru că a păstrat totul cu mare grijă. El nu doar a făcut aceste fotografii, dar le-a şi păstrat pe toate! Şi le-a transmis cu grijă Centrului Pompidou, ştiindu-le valoarea [Prin testament, Brâncuşi şi-a lăsat atelierul şi toate operele aflate în el, statului francez. Ulterior, atelierul a fost reconstruit la Centrul Pompidou]. Am dorit foarte mult să le descoperim, să le introducem în circuitul cultural permanent, deoarece privindu-le, noi privim cu totul altfel şi sculpturile lui, care aici sunt în număr de cinci. Ele ne arată ipostaze importante ale lemnului, gipsului şi bronzului. Am ales special trei sculpturi care cresc din aceeaşi formă pentru că toate fotografiile gravitează în jurul formei oului, care pentru Brâncuşi era forma cea din care se nasc toate celelalte, şi ale cărei variaţii le putea căuta la infinit.

         A.B. Aveţi contacte cu muzeele româneşti?

         O.S. Nu, şi e unul din regretele mele, pentru că mă gândesc mereu că trebuie să merg în România, să revin în România. În primul rând, pentru că iubesc foarte mult filmul românesc, iar în al doilea rând pentru că urmărind atent arta românească contemporană, şi mai ales ceea ce se cheamă artă românească neoficială din anii 70-80, găsesc foarte multe asemănări cu domeniul care e specialitatea mea, cultura neoficială rusă. Sper foarte mult că voi reveni în România şi vom putea colabora. N-am să uit niciodată cum mergeam prin Bucureşti şi-i întrebam pe toţi unde e muzeul în care exista Breughel, pictorul preferat al copilărei şi adolscenţei mele. Mi-era uşor, pentru că eu vorbeam franceza, iar în România în anii ’70 erau foarte mulţi francofoni. Unul din trecători m-a întrebat de unde ştiu eu că în România exista Breughel. I-am spus că am citit. “Sunt directorul muzeului”, mi-a spus el şi m-a dus să-mi arate Muzeul de Artă. Aşa am ajuns pentru prima dată în Muzeul de Artă al României, am văzut Breughelul din România şi tot în România am văzut pentru prima oară expoziţii de artă modernă. Ele începeau deja cu Ceauşescu şi soţia lui, tablouri care nu se deosebeau prin nimic de realismul socialist de la noi, dar mai departe era expusă arta modernă universală. A fost pentru mine primul ‘botez’ că această artă există.

Interviul a fost realizat pe 14 septembrie 2017,  la vernisajul expoziţiei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *