“BOYHOOD” by Richard Linklater, scenariu laminat într-un experiment cinematografic remarcabil - de Michaela Platon

Dacă îţi doreşti un demers cinematografic ieşit din comun,
trebuie să vezi “Boyhood” din 2014 al lui Richard Lincklater, deşi după părerea
mea este mai degrabă un studiu de caz,
un jurnal de viaţă în care personajul central este acompaniat pe măsură ce
creşte. Maestru absolut al filmelor
înseriate (precum Before Sunrise, Before
Sunset şi Before Midnight ) Lincklater a pus ochii pe Eathan Hawke şi nu-l mai
lasa, pesemne fermecat de stilul şi naturaleţea actorului care s-a rafinat pe măsură ce a înaintat în vârstă. Pentru
că Boyhood este un proiect care s-a
derulat timp de 12 ani şi a talonat scenariul cu aceiaşi actori în ipostaze diferite
de vârstă, o testare a răbdării bazată pe siguranţa că astfel, Boyhood va câştiga în
veridicitate, acurateţe şi profunzime. Căci este ca şi când ar fi decupat din
imensitatea spatio temporală, breşa care îl cuprinde pe Mason timp de 12 ani, în aşa fel încât noi să îl vedem
în mod miraculous cum creşte în cele 164 de minute, trecând prin copilărie,
preadolescenta şi adolescenţa şi rămânând în ciuda unei vieţi agitate – un om
echilibrat, calm şi încrezător.

Ceea ce uimeşte în acest film este simplitatea absolută a scenariului,
linearitatea lui, felul în care o existenţă care nu iese din normal poate să te
problematizeze. Evoluţia lui Mason, cu toate tribulaţiile ei, are măreţia
general valabilului, aşa că în acest “particular” ce pare obscur, rezidă universalitatea
mesajului. Iar
personajele sunt în
fapt tipologii în care se recunosc cu uşurinţă spectatorii, rezonând astfel cu
această poveste surprinzător de simplă.

Patricia Arquette este “mama” – protectoare, bătăioasă, hotărâtă şi puternică, gata să îşi urmeze visul şi
să devină profesoara pentru a le putea oferi copiilor o viaţă mai bună. Sam
este “sora” tipică: sâcâitoare, egoistă şi puţin prefăcută, dar care este capabilă şi de
compasiune şi de sentimente faţă de fraţii vitregi.

Mai avem tatăl biologic – personajul pe care îl joacă Hawke- puţin imatur la început dar
nostim , iubitor şi atent, apoi sunedenia de “taţi vitregi” toţi minunaţi la prima vedere, dar care devin abuzivi după ceva vreme.

Şi totuşi cum reuşeşte Linklater să
ne ţină captivi în scenariul ăsta fără flick flack-uri? Cum de rezistăm până la
capăt şi unora ne mai şi place filmul?
Cum de nici măcar nu suntem chiar dezamăgiţi că până la final nu se
întâmplă nimic abominabil, deşi ne tensionam , ne aşteptam …suntem aproape
siguri că va fi !??

Părera mea este că prin
contopirea a două calităţi: modestia şi
ambiţia, dublate de un experiment cinematografic remarcabil (filmarea pe
parcursul a 12 ani cu aceeaşi distribuţie), de “laminarea” scenariului (pe care
îl semnează tot Linklater) fără ca asta să fie în detrimentul dialogului, prin
autenticitatea tipologiilor si- evident - prin coloana sonoră care te
călăuzeşte ca un ghid afabil prin viaţa personajelor.

Ellar Coltrane în rolul lui Mason este la primul lui film - dar putem spune că are deja
o experienţă cinematografică de 12 ani, nu?-
aşa că încă
aşteptăm surprize de
la el, că a crescut şi pare matur şi talentat.

Boyhood este întâi de toate credibil într-un mod absolut şi simplu - într-o manieră realistă- compresia timpului real (12
ani) în cele 164 de minute descumpănindu-ne la modul în care o făceau trucurile
magicienilor pe când eram copii. Este o ofensivă netrucată asupra existenţei
surprinse cu acurateţea unui pictor realist, dar care a condensat în această
realitate şi un pic de pointillism, o fărâmă de neoimpresionism şi ceva arta
naivă.

Boyhood este filmul pe care –la
ieşirea din cinematograf- îl iei acasă cu tine şi care, pe măsură ce începi să
te gândeşti la el, devine din ce în ce mai teritorial, făcându-te să afirmi
încă o dată că măreţia stă întotdeauna în lucrurile simple.

Îl puteţi vedea pe Google Play.