TIMPUL PREZENT – Invitat politologul Andrei Țăranu
24 April 2017
O adevărată comoară, gasită într-un pian vechi
25 April 2017

Idei în nocturnă – Pagini de Istorie – România în Primul Război Mondial

Idei in nocturna- Pagini de Istorie, marti 25 aprilie 2017, ora 21.10.

Redactor Dan Manolache.

Romania in Primul Razboi Mondial. Primavara anului 1917, nasterea unei noi armate romane, anarhia din Rusia. Invitat, prof.univ. dr. Petre Otu preşedinte al Comisiei Române de Istorie Militară.

Vom consacra aceasta emisiunie situatiei politice, militare si sociale a Romaniei in primavara anului 1917, situatie complicate de anarhia care se instala progresiv in Rusia dupa Revolutia din februarie. Degradarea stabilitatii  singurului aliat cu care aveam granite comuna a influentat fireste si capacitatea de rezistenta a tarii noastre, redusa atunci la teritoriul Moldovei.

Iata mai intai o sucinta prezentare a rezultatelor transformarii armatei noastre intr-una moderna, cu o capacitate de lupta mult superioara celei ce suferise infrangerile din vara si toamna anului 1916. Vom releva rolul Misiunii Militare Franceze care ajungea în vara lui 1917 la aproximativ 1.600 de persoane (specialişti în armament, instructori şi aviatori, mecanici de avioane şi auto, doctori, infirmiere, ingineri), dintre care 400 ofiţeri. Ea a reuşit să ajute armata noastră să ajungă la nivelul de pregătiri şi dotare al adversarilor. În ceea ce priveşte dotarea armatei române cu armament modern, ajutorul francez a fost de asemenea extrem de însemnat. În perioada aprilie 1916 – decembrie 1917, în România au sosit din Franţa „119.341 t de material militar din care 286 piese de artilerie de diverse calibre şi 3.302.000 proiectile”. Lista ar putea continua cuprinzând: avioane (100); mitraliere, puşti (413.000), pistoale, cartuşe (394.000.000) etc. „Numai un amor propriu rău înţeles a împins pe unii să tăgăduiască meritul care revine în această miraculoasă refacerea Misiunii franceze… Francezii ne-au arătat drumul, pe acest drum ai noştri au mers cu capul sus la izbândă”, nota Constantin Argetoianu.

Într-adevăr, uriaşul efort al României şi ajutorul eficient al aliaţilor, în special al Franţei, au făcut ca în primăvara lui 1917, o armată română refăcută să fie gata să se lupte de la egal la egal cu duşmanii. Ea se compunea din 15 divizii de infanterie, 2 de cavalerie, 15 regimente de artilerie de câmp, 4 regimente de artilerie grea şi 12 escadrile de aviaţie. Totalul forţelor se ridica la 400.000 de militari dintr-un total de 700.000 de militari ai întregii armate.

Reuşita acţiunilor ei depindea însă în mod decisiv de colaborarea cu armatele ruse, ori în Rusia la 18 februarie / 3 martie 1917 începuse Revoluţia.

Schimbările politice din Rusia au fost primite cu îngrijorare şi emoţie de suveranii României, guvern şi comandanţii militari. În opinia lui Ion I.C.Brătianu „o revoluţie în plin război, asta nu prea îmi place. Caut în istorie şi nu găsesc nici un caz în care să se fi sfârşit cu bine”.

„O adevărată catastrofă pentru noi: revoluţie în Rusia”, nota generalul Alexandru Averescu. El considera posibilă instalarea dincolo de Prut a unei stări de anarhie sau chiar o defecţiune a Rusiei, caz în care România s-ar afla complet izolată şi în plus cu cca.1 milion de ruşi în ţară. Spre deosebire de previziunea sa de prelungire a războiului ca urmare a revoluţiei izbucnite la Petrograd, Alexandru Marghiloman constata marea emoţie produsă la Bucureşti de aflarea veştii abdicării ţarului şi adăuga: „Mulţi speră că pacea poate să iasă din această stare de anarhie”.

Era, desigur, extrem de greu de anticipat care va fi evoluţia evenimentelor din Rusia şi în ce măsură ele vor influenţa mersul războiului. Informaţiile erau puţine şi contradictorii.

Ţările Antantei, fără îndoială îngrijorate la rândul lor, preferau să ofere un „cec în alb” noilor autorităţi de la Petrograd. Punctul oficial de vedere al Franţei ne apare sintetizat în instrucţiunile trimise ofiţerilor combatanţi pe frontul de vest în vederea popularizării în rândul soldaţilor: „Ruşii au făcut o revoluţie pentru a alunga guvernul care se pregătea să-i abandoneze în mod laş pe aliaţii săi şi să încheie o pace separată cu Germania”. Era pe nedrept uitat fostul împărat Nicolae al II-lea, susţinător permanent al alianţei cu Franţa şi Marea Britanie. Chiar şi în ultimul său mesaj către armată, ţarul ceruse continuarea războiului cu Puterile Centrale.

Situaţia creată pe frontul din Moldova în urma declanşării revoluţiei ruse este atent urmărită şi de oamenii politici români din Bucureştiul ocupat. De la militari germani, Alexandru Marghiloman află că pe frontul de pe Siret „e de fapt armistiţiu, că din tranşee în tranşee se trimit afişe şi comunicări”, sau chiar că au loc „numeroase consfătuiri între ofiţerii lor [germani] şi delegaţiile regimentelor ruse”. Ziarele germane anunţau că ţara lor nu avea în acel moment nici un interes să atace Rusia, ceea ce-l face pe Marghiloman să concluzioneze: „Probabil ei vor să lase ca revoluţia să-şi facă opera ei de descompunere”. Totul conducea spre sentimentul, împărtăşit şi de Titu Maiorescu, că între Puterile Centrale şi Rusia „ar fi un început de înţelegere”, aşadar că războiul se va sfârşi curând pe frontul oriental printr-un armistiţiu sau chiar   printr-o pace separată.

În realitate, drumul până la pace separată avea să fie mult mai lung. Încă de la preluarea puterii, guvernul provizoriu de la Petrograd se declarase alături de aliaţi. Mai mult, în timpul vizitei întreprinse la Iaşi începând cu 9/22 aprilie 1917, Alexandr Ivanovici Gucicov – noul Ministru de război al Rusiei – i-a asigurat pe conducătorii României că „întregul Guvern rusesc este hotărât să ducă lupta împotriva Puterilor Centrale până la capăt”. În acelaşi timp se arată îngrijorat de valul de demagogie ce inunda viaţa publică românească, precum şi de scăderea disciplinei ce se putea observa în rândurile armatei.

Pentru a afla, prin convorbiri directe cu prinţul Lvov – şeful Guvernului Provizoriu, cu Alexandr Fedorovici Kerenski – Ministrul de Justiţie, şi cu comandamentul rus, care este noua politică a Rusiei, I.I.C.Brătianu întreprinde o călătorie la Petrograd (22 aprilie / 5 mai – 29 aprilie / 12 mai). Se întoarce cu asigurarea formală că războiul va fi continuat, că se va grăbi tranzitarea materialelor de război, furnizate de aliaţi, către România, se vor restitui proviziile împrumutate armatelor ruseşti în decursul verii şi, cel mai important, că planul de ofensivă pe linia Focşani-Galaţi nu a fost abandonat.

Brătianu era însă departe de a fi sigur că intenţiile ruşilor vor putea fi realizate.

Ideile revoluţionare influenţau din ce în ce mai mult şi comportarea trupelor ruseşti aflate în primăvara anului 1917 pe teritoriul României. Pe străzile Iaşilor puteau fi văzute „nesfârşitele şi monstruoasele defilări cu steaguri roşii şi pancarte pe care sta scris: <<Vrem pământ şi pace>> sau <<Ziua de 8 ore>> sau <<Jos burjuii>> şi altele. Unii mai strigau şi <<Jos Regele>> şi <<Trăiască Racovski>>”

Un diplomat prezent la Iaşi, contele de Saint-Aulaire – Ministrul Franţei, remarcă acelaşi conţinut politic al manifestaţiilor, susţinerea continuării războiului pe frontul ruso-român cu două condiţii: „el va rămâne pur defensiv, Muntenia neinteresând deloc Rusia, iar Moldova nemeritând să fie apărată decât dacă-l alungă pe regele Ferdinand”.

De fapt, în această perioadă, actele de violenţă s-au înregistrat cu puţine excepţii doar în interiorul armatei ruse. A.A.Mossolov consemnează că „bolşevici din provinciile limitrofe făceau adesea incursiuni în România. Ei reuşeau uneori să pună mâna pe ofiţeri ruşi pe care-i omorau pe loc sau îi luau prizonieri şi-i dădeau pe mâna tribunalului revoluţionar pentru a fi  chipurile judecaţi. Se întâmpla, de asemenea, ca vreun bolşevic oarecare să cadă în mâna ofiţerilor noştri şi aceştia, ca măsură de represalii să-l împuşte imediat”.

Guvernul român, prin instituţiile abilitate să menţină ordinea, a încercat şi a reuşit să evite incidentele cu soldaţii ruşi chiar şi atunci când, participând la manifestaţii, atitudinea lor putea în mod evident fi socotită provocatoare şi amestec în treburile statului nostru.

S-a constatat însă că ideile revoluţiei ruse nu i-au impresionat pe români, care au păstrat faţă de ruşi aceleaşi sentimente de neîncredere, şi nici nu au subminat moralul armatei, care se pregătea să reia luptele cu cei ce ocupaseră două treimi din ţară. Această atitudine se explică prin marile diferenţe care existau între Rusia ţarului Nicolae al II-lea şi România regelui Ferdinand I. Cu toate imperfecţiunile sistemului, România era o democraţie. Se stabiliseră legături de interdependenţă între categorii şi clase sociale. Elita politică înţelegea şi încerca să rezolve marile probleme ale poporului. Aşa se explică adoptarea legii reformei agrare, anunţată chiar de regele Ferdinand într-un discurs ţinut în faţa trupelor, la Răcăciuni la 22 martie / 4 aprilie 1917. Referindu-se la această lege, Ministrul Rusiei în România consemna: „Am găsit proiectul domnului Brătianu [de reformă agrară] atât de oportun încât am raportat imediat despre el Împăratului… Nutream speranţa secretă că Ţarul va urma poate exemplul salutar al României”.

Soldaţii ruşi aflaseră în România alte relaţii decât cele cu care erau obişnuiţi. Ei i-au văzut, de pildă, „pe membri guvernului şi ai aristocraţiei, aceşti <<reacţionari>> dansând în piaţa publică hora naţională, ţinându-se de mână cu simplii soldaţi”. Sau au fost de faţă la intrarea în Iaşi, la 27 mai / 9 iunie 1917, a primelor detaşamente ale corpului de foşti prizonieri români din Transilvania şi şi-au putut da seama că „aceşti voluntari, nerăbdători să se bată în rândurile armatei române împotriva foştilor lor stăpâni pentru a le smulge propriile lor pământuri, erau… nu unelte al unui proiect imperialist, ci al unei opere de eliberare”.

Aceste realităţi româneşti şi acest exemplu al României explică, în opinia contelui de Saint-Aulaire, un paradox, acela că „armatele ruseşti din Moldova, singurele care, aflându-se pe teritoriu străin şi lipsite de sentimentul de a apăra pământul patriei, ar fi putut să fie primele care să se descompună, au fost dimpotrivă ultimele care şi-au părăsit poziţiile”.

Va invitam asadar la o intoarcere in timp, o incercare de a intelege situatia dramatica in care se gasea Romania cu un secol in urma, dar si capacitatea extraordinara de rezistenta a poporului, armatei si elitei politice.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *