AUDIO – ”Marea carte cu eroi” – sau istoria povestită altfel copiilor! O publicație inedită  prin formatul și conținutul său.
10 July 2017
1917, ANUL PREMERGĂTOR MARII UNIRI: Bătălia de la Mărăști
11 July 2017

Idei în nocturnă- Pagini de Istorie – “Pe aici nu se trece”. Un secol de la marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz

Idei in nocturna- Pagini de Istorie, marti 11 iulie 2017, Radio, Romania Cultural (21.10- 22). Redactor Dan Manolache. “Pe aici nu se trece”. Un secol de la marile batalii de la Marasti, Marasesti si Oituz. Invitat, prof.univ. dr. Dumitru Preda.

Vom vorbi despre paginile de glorie scrise de renascuta Armata Romana, pe frontul din Moldova dar si in Cartea de Aur a istoriei noastre. O jerfa care a stat la baza faururii Romaniei Mari, o pilda de patriotism pe care nu avem voie sa o uitam. Totul in niste conditii cumplite in care s-a dovedit ca romanii nu se puteu baza decat pe propriile forte. Iata o scurta prezentare a contextului politico- militar al momentului.

Cu toate problemele interne, ce o aduseseră în pragul anarhiei, în ciuda propagandei defetiste a Puterilor Centrale şi a acţiunilor bolşevice de subminare a capacităţii de luptă a armatelor sale, Rusia a declanşat o puternică ofensivă, „ofensiva lui Kerenski”, la începutul verii lui 1917, conform obligaţiilor asumate faţă de aliaţi.

Ea a început cu mare succes în Galiţia la 18 iunie / 1 iulie 1917. După primele victorii, generalii ruşi îşi propun obiective extrem de ambiţioase. Gueneralul Brussilov, de pildă, plănuia constituirea în Dobrogea a unei puternice forţe formate din 6-7 corpuri de armată care să deschidă drumul spre Salonic şi chiar să-i scoată pe turci din luptă în cazul în care şi ofensiva de pe frontul românesc se desfăşura cu success.

Optimismul se dovedeşte a fi însă prematur. Aflată în pragul războiului civil mai ales după reprimarea la 3/16 iulie a insurecţiei bolşevice, Rusia se prăbuşeşte şi pe front. Regimente întregi îşi părăsesc poziţiile, chiar o armată, a 11-a, ce avea misiunea să apere Tarnopolul întoarce spatele inamicului la 6 /19 iulie. Urmează căderea, în aceleaşi condiţii de non combat, a Cernăuţilor şi a Câmpulungului. Pe tot ansamblul frontului galiţian trupele ruse refuză lupta, după ce în primele trei săptămâni de ofensivă pierduseră peste 60.000 de morţi. Armatele Puterilor Centrale avansează peste 100 km, apropiindu-se de drumul spre Kiev. La trei zile după căderea Tarnopolului, prinţul Lvov se retrage, fiind înlocuit de Kerenski.

În acest timp, pe frontul românesc întins de la Vatra Dornei la Marea Neagră se pregătea ofensiva. Premisele păreau a fi favorabile: armata română, refăcută, aştepta cu nerăbdare revanşa pentru înfrângerile din 1916 iar starea de spirit a ruşilor suferise „o anumită ameliorare, deşi disciplina acestor Mongoli este totuşi aproape inexistentă”. Acţiunile ofensive urmau să înceapă în sectorul Armatei a II-a române, comandate de generalul Averescu la 10/23 iulie 1917, urmând ca atacul principal să fie executat de Armata I română – comandată de generalul Cristescu, două zile mai târziu.

Pregătirea de artilerie începe simultan pe cele două fronturi la 9/22 iulie. Conform planului, Armata a II-a atacă şi reuşeşte să-şi surprindă adversarul şi să rupă frontul inamic. Armata I nu a mai apucat să declanşeze ofensiva, efectuând doar trei zile de pregătire de artilerie. Pe 12/25 iulie 1917, generalul Scerbacev, comandantul armatelor ruse aflate pe frontul Moldovei, primeşte telegrafic ordinul Guvernului Provizoriu de „a se opri temporar ofensiva. Trupele se vor fortifica pe poziţiile ce vor părea cele mai favorabile”.

Comandamentul Suprem român este astfel silit să dea şi el aceleaşi ordine. Convins de succesul sigur al ofensivei româno-ruse începută strălucit de armata a II-a, generalul Berthelot încearcă să-l convingă pe generalul Scerbacev să nu pună în practică ordinul primit de la Kerenski. I se răspunde că telegrama a sosit în clar şi conţinutul ei este cunoscut de toate sovietele constituite pe front, care l-au comunicat deja soldaţilor. Scerbacev credea că dacă ordinul nu va fi pus imediat în aplicare, trupele ruse ar putea părăsi frontul şi chiar deschide focul din spate asupra unităţilor române.

Nu vom insista asupra rezultatelor obţinute de ofensiva Armatei a II-a, continuate totuşi până la stabilirea unor poziţii favorabile. Vom sublinia doar că toată pregătirea efectuată de armata română în iarna şi primăvara lui 1917 nu a putut fi valorificată în luptă din cauza lipsei de susţinere din partea trupelor ruse. „Defecţiunea rusă” avea să devină însă evidentă pe parcursul bătăliei defensive de la Mărăşeşti, desfăşurată în perioada 24 iulie / 6 august – 6/19 august 1917.

Eşecul „ofensivei lui Kerenski” din Galiţia, ce se încheiase printr-o înfrângere a trupelor ruse silite să se retragă peste 100 km, dar mai ales starea lor de demoralizare şi chiar laşitatea manifestată în unele momente ale luptelor l-au făcut pe generalul Ludendorff să acorde întreaga atenţie ofensivei pe frontul din Moldova. Se urmărea scoaterea României din război şi înaintarea până la Odessa. Succesul acestei lovituri decisive ar fi dus la luarea în stăpânire a unor bogate zone agricole, controlul Mării Negre şi la eliberarea unui mare număr de divizii ce puteau fi astfel transferate pe frontul de vest. Trupele austro-germane comandate de feldmareşalul Mackensen îşi propuseseră ca atacând flancurile frontului româno-rus, avansat ca urmare a ofensivei Armatei a II-a române, să încercuiască această armată precum şi Armata a  IV-a rusă, să le scoată din luptă şi să-şi deschidă astfel un front larg către estul Moldovei.

Atacul principal urma să se producă asupra armatei ruse comandate de generalul Ragoza. Se miza pe lipsa de combativitate a ruşilor. Mai ales că în timpul iernii în sectorul acestei armate se concentraseră eforturile propagandistice ale germanilor. Întâlniri între soldaţi inamici, stabilirea de înţelegeri şi chiar acorduri  de încetare a focului semnate cu diverse unităţi ruse păreau a fi o garanţie că ofensiva austro-germană va întâmpina o slabă rezistenţă. În plus, în sectorul de atac superioritatea forţelor în ofensivă era zdrobitoare: 7 divizii contra 3. Atacul declanşat de trupele austro-germane a surprins însă momentul în care trupele ruse erau înlocuite de cele ale Armatei I române. În aceste condiţii, anticipata fugă de pe front a ruşilor nu a dus la succesul scontat de Mackensen, care spera ca în două săptămâni să se afle la Iaşi, ci a  pus în calea ofensivei austro-germane barajul apărării româneşti. Timp de treisprezece zile românii au rezistat la Mărăşti şi Oituz, salvând astfel Moldova de ocupaţia Puterilor Centrale.

Pericolul real în care era pusă singura regiune liberă a României a readus în discuţie posibilitatea părăsirii teritoriului naţional de către suverani, armată şi instituţiile statului. Refugiul în Rusia a fost încă o dată respins. Nu se putea supravieţui într-o ţară în care anarhia lăsa treptat locul războiului civil.

Diplomaţi străini aflaţi la Iaşi au comunicat guvernelor lor opiniile privind desfăşurarea luptelor pe frontul din Moldova. Vom cita doar două dintre acestea. Ministrul Franţei aprecia bătăliile de la Mărăşti şi Mărăşeşti ca fiind „două victorii româneşti în care nemţii au fost bătuţi cu toată superioritatea lor în efective şi materiale şi cu toată atitudinea echivocă a ruşilor, atitudine care nu se va sfârşi decât prin trădare” [ Contele de Saint Aulaire]. „Trebuie în mod hotărât să se renunţe la a se conta pe ruşi, deoarece laşitatea lor nu poate fi stăvilită”, raporta la Bruxelles însărcinatul cu afaceri al Belgiei, Ipersele de Strihou.

Frontul românesc s-a stabilizat abia în septembrie, după ultimele bătălii purtate la Varniţa-Muncelu şi Cireşoaia. În acel moment raportul de forţe era următorul: Aliaţii – 74 divizii şi jumătate de infanterie (15 şi jumătate române şi 59 ruse), 10 divizii de cavalerie (2 române şi 8 ruse) şi 4 brigăzi de cavalerie române; trupe ale Puterilor Centrale – 35 divizii de infanterie (17 şi jumătate austro-ungare, 13 germane, 2 bulgare şi 2 turceşti), 10 divizii de cavalerie (8 austro-ungare, 1 germană şi 1 bulgară)

.

„Defecţiunea rusă” dusese la eşecul ofensivei aliate, planificate pe frontul oriental şi pusese chiar în pericol existenţa statului român, salvat doar de eroismul noii sale armate. Contele de Saint-Aulaire constata cu îndreptăţire că „Franţa şi Anglia avansau bani şi trimiteau materiale de război guvernului marionetă de la Petrograd, fără alt rezultat decât mărirea sumei împrumuturilor nerecuperabile şi îmbogăţirea prăzii Germaniei, după încheierea unei păci separate mai uşor de prevăzut decât de evitat”.

Perspectivele erau cu adevărat întunecate pentru România, căci în această eventualitate „defecţiunea rusă” avea să conducă la izolarea ţării. Zorii aveau sa se iveasca in 1918, poate anul cel mai fast al istoriei noastre.

 

1 Comment

  1. Ritta Stoica says:

    Multumim, am luat notite…ascult cu mare bucurie aceste lectii de istorie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *