Se dă startul proiectului Fonds d’Alembert, cu tema „Punct de cotitură 1989”
12 February 2019
Izvoare de filosofie – Filosofie practică și practică filosofică. Filosofia în viața de zi cu zi
15 February 2019

Azi la Radio România Cultural: Idei în nocturnă- Pagini de Istorie

Idei în nocturnă- Pagini de Istorie, marţi 12 februarie 2019, Radio, România Cultural (21.10- 22). Un secol de la desfăşurarea Conferinţei de Pace de la Paris. Statutul României. Invitat, prof.univ.dr. Dumitru Preda. Realizator, Dan Manolache.               

                     Deschisă la 18 ianuarie 1919, Conferinţa de Pace îşi propunea ţeluri grandioase. „Suntem aici pentru a asigura pacea lumii, opera noastră, trebuie să mulţumească nu guvernele, ci popoarele” , spunea, în cuvântul de deschidere, preşedintele american Woodrow Willson. Organizarea era şi ea pe măsura acestor ambiţii declarate. Preşedinte a fost desemnat primul ministru al Franţei, Georges Clemenceau, s-a instituit ca autoritate oficială supremă, un Consiliu „de zece”, din care făceau parte câte doi reprezentanţi ai cle celor cinci mari puteri învingătoare: Marea Britanie, Franţa, SUA, Italia şi Japonia. La rândul său, acest Consiliu era ajutat în luarea deciziilor de 58 de subcomisii, compuse din diplomaţi şi experţi, care numai până la iscălirea tratatului cu Germania au ţinut 1646 de şedinţe. S-a văzut însă curând că, de fapt, deciziile importante erau luate de un Consiliu Suprem, zis şi Consiliul „celor Patru”, format din Clemenceau, Willson, Lloyd George şi Orlando, şi aceste decizii „se vor impune nu numai duşmanilor – ce nu vor fi chemaţi decât să le asculte -, ci şi aliaţilor mai mici, care nu vor fi ascultaţi decât pentru a da informaţii şi exprima dorinţe”.

                      Treptat, nici cuvântul Italiei nu a mai avut aceeaşi greutate, astfel încât, după cum plastic se exprima Nicolae Iorga, „Soarta României, ca şi a tuturora, şi a puternicei Italii, care ieşi indignată de la aceste discuţii, începând de atunci, politica antifranceză… era în mâinile celor câţiva: imperturbabilul ideolog Willson, gata oricând să rupă şi să plece, aprinsul romantic Lloyd George, prim-ministru al Angliei, şi mai ales a voluntarului, încăpăţânatului Breton, inaccesibil la influenţe, care era Clemenceau”  .

                 „Cum priveau aliaţii situaţia noastră?”  Iată o întrebare esenţială, pe care Ionel Brătianu, revenit la 29 noiembrie 1918 în fruntea guvernului, şi-o punea cu îngrijorare. „Se mai considera în vigoare tratatul încheiat în 1916, sau ni se aducea o învinuire de a fi încheiat în 1918, pacea impusă de vrăjmaşi? De rezolvarea acestei probleme depindea întreaga noastră acţiune la Conferinţa Păcii ca şi putinţa de a obţine recunoaşterea revendicărilor naţional”, susţinea Primul Ministru român.

               Răspunsul (de fapt răspunsurile – o telegramă şi o scrisoare) vine din partea lui Clemenceau pe 15 ianuarie 1919, cu doar trei zile înainte de deschiderea Conferinţei de Pace. În telegramă era mai întâi subliniată recunoaşterea calităţii de aliat acordată de puterile învingătoare, României. Clemenceau considera însă că „aliaţii au consimţit astfel, în ceea ce o priveşte, un tratament privilegiat, dat fiindcă a capitulat în 1918 şi a anulat, prin această capitulare, convenţia încheiată în 1916”. Opinia sa despre convenţie este în continuare detaliată: „această anulare nu este îndoielnică în drept… nu poate fi vorba de a considera ca restabilit un tratat pe care însuşi guvernul român l-a rupt, cu toate avertismentele noastre repetate”. Apare însă precizarea că aliaţii nu văd în aceasta „un motiv… de a nu lua tratatul din 1916 ca bază a revendicărilor române în reglementarea teritorială supusă Conferinţei, dar numai Conferinţei îi revine dreptul să decidă”.

              Care era însă „baza noastră de drept” în negocierile ce urmau a se desfăşura la Paris? În articolul cu acest titlu, apărut sub semnătura lui Nicolae Iorga, la 24 ianuarie 1919, în Neamul românesc, marele savant făcea o analiză a argumentelor de care dispunea delegaţia României pentru a-şi susţine interesul naţional, dar şi a noului context politic în care se desfăşura conferinţa.

            „Până la declaraţiile de unire ale celor trei provincii româneşti, aveam un tratat ce recunoştea dreptatea cererilor noastre” , scria Iorga, dar observa că intrarea SUA în război a adus şi o altă viziune asupra încheierii păcii pe baza unor principii între care cel al „dreptului popoarelor de a dispune de ele însele”. Analiza lui Nicolae Iorga se încheia cu o concluzie greu de combătut: „Acesta e – fără a înţelege să scădem  importanţa unui tratat care nu e perimat deşi America nu l-a iscălit – sprijinul de căpetenie al revendicărilor noastre” . De altfel, principiile willsoniene apăreau ca favorabile României în majoritatea articolelor apărute în presa românească.

           Demersurile aveau însă să fie foarte dificile. Tocmai despre primele acţiuni ale delegaţiei României la Conferinţa de Pace şi despre poziţia Marilor Puteri fată de viitorul ţării noastre, văzut în context regional şi european vom vorbi în emisiunea din această seară.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *