Angela Marcovici (Marinescu), câștigătoarea Premiului ”Cartea de poezie a anului 2019”

Miercuri, 8 ianuarie 2020, juriul Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de Poezie a anului 2019 a anunţat public nominalizările pentru Gala Tânărului Scriitor, ediția a X-a, precum şi acordarea Premiului Cartea de Poezie a anului 2019 volumului ”Soldat. Umbre ale trecutului pe câmpul de luptă”  & ”Jurnal scris în a treia parte a zilei ” de  Angela Marcovici (Marinescu), carte apărută la editura frACTalia din București. Programul GALA TINERILOR SCRIITORI / CARTEA DE POEZIE A ANULUI 2019 celebrează cea de-a zecea ediţie a Zilei Culturii Naţionale, miercuri, 15 ianuarie 2020, ora 16.00, în Sala ”Iosif Naghiu” a Muzeului Național al Literaturii Române din București (MNLR), din Calea Griviței, nr. 64-66, în cadrul unui eveniment transmis în direct de Radio România Cultural. Laureaţii de până acum ai acestui prestigios premiu sunt Ion Mureşan (2011), Ioan Es Pop (2012), Liviu Ioan Stoiciu (2013), Dan Sociu (2014), Octavian Soviany (2015), Teodor Dună (2016), Nora Iuga (2017), Dan Coman (2018) și Romulus Bucur (2019).

Pentru secțiunea Premiul Tânărul
poet al anului 2019 sunt nominalizate cărți semnate de Jesica Baciu, Timotei
Drob, Anastasia Gavrilovici, Artiom Oleacu, Vlad Sibechi și Krista Szöcs. Pentru secțiunea Premiul Tânărul prozator al anului 2019
sunt nominalizate cărți semnate de Diana Bădica, Iulian
Bocai, Valentin Covaciu, Valentina Șcerbani și Cristina Vremeș. Organizatorii Galei sunt Primăria Municipiului
București prin Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti şi asociaţia
EURO CULTURART. Proiect cultural Gala Tinerilor Scriitori / Cartea de Poezie a
anului 2019 este realizat cu sprijinul Ministerului Culturii. Juriul Galei este
format din trei critici literari (laureaţi ai ediţiilor 2012, 2014 şi 2015):
Bianca Burţa-Cernat, Andreea Răsuceanu şi Cosmin Borza. Artistul vizual Mihai
Zgondoiu va realiza afişele şi diplomele Galei Tinerilor Scriitori. Gala
Tinerilor Scriitori se va desfăşura în cadrul unui eveniment multiart, avându-i
ca invitaţi speciali pe Maria Răducanu (voce) şi Mircea
Tiberian (pian). Gala Tinerilor Scriitori va fi transmisă în direct
de către Radio România Cultural (producător: Anamaria Spătaru). Amfitrioni:
Dan Mircea Cipariu și Ioan Cristescu. Coproducător: Radio România
Cultural. Parteneri: APLER (Asociația Publicațiilor Literare și Editurilor din
România) și Opera Scrisă.ro-societate de gestiune a drepturilor de autor.

AgenţiadeCarte.ro, partenerul tradiţional
al proiectului, vă prezintă Nominalizările pentru GALA TINERILOR SCRIITORI /
CARTEA DE POEZIE A ANULUI 2019.

IMPORTANT!
Intrarea la eveniment se face numai cu invitaţie! Puteţi solicita invitaţii la
adresa de email: cipariu@yahoo.com până luni, 13 ianuarie 2020, ora 13.00.
Pentru a nu fi perturbată transmisia în direct a evenimentului, accesul
invitaţilor va fi permis până la ora 15.45.

Cartea de poezie a
anului 2019

Angela Marcovici
(Marinescu), Jurnal scris în a treia parte a zilei & Soldat. Umbre
ale trecutului pe câmpul de luptă, Editura frACTalia

Tânărul poet al
anului 2019 (nominalizări)

Jesica Baciu, jes,
Editura Nemira

Timotei Drob, Tone
de aur, Editura OMG

Anastasia
Gavrilovici, Industria liniștirii adulților, Casa de Editură Max Blecher

Artiom Oleacu, miere
pentru toate exponatele, Editura Tracus Arte

Vlad Sibechi, Meditațiile
bătrânului despre libertate, Editura Tracus Arte

Krista Szöcs, berlin,
Editura Nemira

Tânărul prozator al
anului 2019 (nominalizări)

Diana Bădica, Părinți,
Editura Polirom

Iulian Bocai, Constantin,
Editura Polirom

Valentin
Covaciu, Rugină, Editura Casa Cărții de Știință

Valentina
Șcerbani, Orașul promis, Editura Tracus Arte

Cristina
Vremeș, Trilogia sexului rătăcitor, Editura Humanitas

Tânărul critic al anului
2019

- nu se acordă

Angela Marcovici, cunoscută sub numele Angela Marinescu, s-a născut în
1941, la Arad. O tuberculoză gravă i-a marcat tinereţea între 15 si 26 de ani.
S-a decis să studieze medicina şi psihologia. A debutat cu poeme în revista
„Tribuna” de la Cluj, în 1965, iar editorial, în 1969, cu volumul „Sânge
albastru“. A publicat peste 15 volume de poezie, jurnal și eseuri, printre cele
mai cunoscute fiind „Cocoșul s-a ascuns în tăietură”, „Fugi postmoderne”, „Îmi
mănânc versurile”, „Limbajul dispariției”, „Întâmplări derizorii de sfârșit”,
„Satul în care mă plimbam rasă în cap”, „Jurnal scris în a treia parte a
zilei”. A primit numeroase premii, printre care Premiul „Nichita Stănescu“ în
1990, Premiul Uniunii Scriitorilor în 2000, Premiul Național de Poezie Mihai
Eminescu în 2006, Premiul Gheorghe Crăciun al revistei Observator cultural în
2016 etc.

De ce admirăm scrisul Angelei M.?
Fiindcă, imposibil de desprins de corporalitate și de visceral („Scrisul meu
este trup. (…) Scrisul meu este revelația trupului meu”, nota în jurnal, la
capătul unei însemnări din 8 februarie 2001), scrisul este un șir de explozii
controlate într-un timp care este al extincției și al dispariției inexorabile.
Dorința de autodistrugere, „sângele”, „întunericul”, „tehnica”, referințele
religioase (imaginea recurentă a „sondelor din picioarele lui Hristos” e
șocantă și cu impact imediat asupra cititorului, dar mă provoacă să-l citez pe
Bielinski din celebra epistolă scrisă înainte să moară lui Gogol: „Dar ce caută
Hristos în toate astea?”) fac parte din instrumentarul brevetat al celei ce
mărșăluiește „cu viteza muribundă a unui melc” și cu presentimentul tot mai
acut al morții. Și căreia biserica, „unul dintre focarele toxice / ale
ortodoxiei”, îi este „inaccesibilă”, cum și ajutorul pe care ar vrea să-l
„smulgă” unei divinități apropriate pe filieră gnostică și identificabilă cu
Demiurgul cel Rău („nu am dreptul la ajutorul Tău / nu are nimeni dreptul /
decât cel care nu crede / în Tine / Tu ești singurul psihotic autentic”).

Claudiu Komartin, în LaPunkt

Liberă
în relaţia cu limbajul, încercând să-l supună ca pe un animal îmblânzit, Angela
Marcovici e mai puţin liberă în relaţie cu sine. Decantarea cuvintelor lasă
sedimente de intoleranţă, agresivitate şi senzualitate în recipientul unui eu
supra-expus, „cu obstinaţie, fără rest, obscurului din jur,” un eu care îşi
asumă, scriind, reversul învăluirii. Adică decorticarea tuturor membranelor
care îl acoperă - aparenţe morale, vigoare naturală, suprastructură idealistă
şi traiectorii personale. Luându-şi de gât slăbiciunile şi atacând cu sete
(in)evidenţele lumii întregi, poeta înfruntă situaţii-limită din care încearcă
să iasă prin soluţii-limită.

Tăios
ca un bisturiu, visceral ca urmare a unui sistem neurovegetativ dezechilibrat,
scrisul Angelei Marcovici îi domoleşte în parte pulsiunile, canalizându-le spre
corpul textului („Scriu pentru că nu îmi mai ajunge nimic şi scrisul mă
controlează, mă ţine în frâu, mă face cât de cât raţională.”). Sau devine el
însuşi viaţă, frenetic şi divulgativ trăită („În aceste pagini. Cu această
lumină neagră, deasă ca mătasea, ce cade perpendicular pe cuvinte şi cu un aer
fix ce stă, cenuşiu, pe cuvinte. Câtă viaţă.”).

Graţiela Benga, „Lumina neagră”, (Revista
Orizont, noienbrie 2019, nr. 11
(1651), p.10)

Şi
mai de demult, o întrebare deschisă de Gheorghe Iova: De ce avem nevoie de
Angela Marinescu? Simplificat, aş răspunde: Angela mă învaţă cum să „mă dezic
de propriul inconştient”.

Acest
refuz al unei profunzimi-create prin structuri ce impun direcţiile de
manifestare a „plăcerii”, direcţii dictate prin anumite reprezentări, la rândul
lor impuse, înseamnă în cele din urmă o revoltă (aparent fără revoltă)
împotriva unei „istorii” care te-a generat; înseamnă, aşadar, refuzul unui
statut, cât şi al posibilităţii de posesie, de a fi în posesia unei
reprezentări, care ţi-au fost date numai în schimbul libertăţii plăcerii (de
văzut, ca formă a dorinţei fără obiect) şi doar cu condiţia ascunderii/
nemanifestării virilităţii specifice. Fiindcă, în cele din urmă, virilitatea nu
este o trăsătură specific masculină, aproprierea ei de către masculin a dus nu
numai la o imagine limitată a femininului, cât mai ales la o înţelegere eronată
chiar a conceputului de virilitate (şi a reprezentrăilor care au decurs de
aici). Împiedicarea repetării acestui proces de control asupra feminităţii şi
masculinităţii, deopotrivă, nu se poate împlini decât prin asumarea unei
virilităţi refuzate femininului şi negarea existenţei castrării ca gest al
devirilizării. Aceasta este funcţia dildoului la Preciado şi „devenirea femeie”
ca acţiune de eliberare a reprezentărilor şi a plăcerii (niciun „organ al puterii”
nu are dreptul să deţină această funcţie).

Astfel,
dacă cele mai multe scriitoare au acceptat jocul şi au preluat imaginea care
le-a fost creată de un altul, mulţumindu-se să o folosească şi atât, Angela
impune pentru prima dată ieşirea din acest
joc printr-o anxietate necesară (nevroza continuă în literatură prin
anxietate textuală, alta decât cea a influenţei, aşa cum o descrie Bloom). În
jurnal, această anxietate textuală apare pe nepusă masă, când în mijlocul unei
confesiuni obişnuite autoarea rupe anumite cuvinte printr-o linie
despărţitoare. Citite atent, întreaga semnificaţie se poate schimba. Mai mult,
jurnalul sfârşeşte lăsând în loc un nou volum de poeme. Literatura de frontieră
şi literatura se întâlnesc într-un gest unic care subliniază coerenţa
proiectului Angelei. Atât de apropiat de cel al lui Iova şi de posibilitatea
unei literaturi care va să vină.

Iulia Militaru (Jurnal scris în a
treia parte a zile & Soldat umbre ale trecutului pe câmpul de luptă,
ed. frACTalia 2019)

Prin contrast, poemele din a doua parte a cărții
sînt scurte, dense, atent tăiate. Odată ce referentul există, tensiunea trăită
devine tensiune scrisă, viața se lasă poetizată, se poate muta în text. Multe
dintre acestea își permit să fie splendide și delicate poeme de dragoste, chiar
dacă imaginarul e tot visceral: „nu mai am față/ în fața ta/ doar piele
jupuită/ și carne slabă/ de bătrînă/ tînără/ ca o pisică/ ce moare/ încă/
perversă/ halucinația ochilor ei“. Sexualitatea se transferă în text și devine
erotism: „urletul/ este o tehnică/ a iubirii/ de celălalt/ mutilare/ de artist
îngropat de viu“. De fapt, tot ceea ce se trăiește capătă sens atunci cînd
alimentează un poem. Metafora titlului devine transparentă: poeta este soldat
trimis în misiune, ea își apără viața cu orice preț, fără scrupule; să reluăm:
poeta aflată la bătrînețe, bolnavă, care resimte atracția față de un bărbat
tînăr, care știe că situația ei este condamnabilă atît social, cît și familial
(sînt limitele cu care se luptă), are misiunea de a apăra ceea ce este
esențial: partea ei vie, adevărată, care o definește. Care o apără, de fapt, de
moarte. Totul este o probă poetică, pentru că totul se va muta apoi în text.
Poeta, ca și soldatul, nu are viață personală. Experimentul constă în a nu fugi,
în a nu accepta comoditatea rușinii, a fricii, în a trăi ceea ce îți
este dat; e singura garanție că poezia mai poate exista. Pentru că poezia este
viață, adică angajament total, nu discurs care înregistrează (parazitează)
viața.

De aceea, unele imagini sînt cît se poate de dure.
Erotismul e înfruntare, nu doar a partenerului, care e celălalt, ci și a
propriului corp social și a propriului trup încercat de bătrînețe și boală: „cu
șalul meu oranj/ de mătase/ înfășurat/ pe mînerul cuțitului/ în timpul luptei/
cu aparatul tehnic/ al bărbatului“. Iubirea e castratoare pentru că Medeea nu
are limite, are curajul de a-și trăi pînă la capăt resursele de vitalitate, de
a se angaja total în viață, de a fi acolo, 100% prezentă în ceea ce face și
simte și trăiește. Și scrie.

Bogdan Creţu, „Medeea
poetă (II)“, (Observatorul Cultural, Octombrie 2019)

Maria
Răducanu a urmat studii de vioară, ghitară şi de
filologie (franceză) la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi şi Universitatea
Bucureşti. A lansat opt albume, printre care „Pe vale” şi „Lumini” au fost
premiate de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Apare, de
asemenea, pe albume precum „Viaţa lumii”, alături de Mircea Tiberian Quartet,
şi „Rosa Das Rosas”, alături de Mircea Tiberian şi Lisle Ellis. La iniţiativa
sa, lansează un proiect cu piese muzicale din Rusia, Spania, Italia, Franţa,
America de Sud, în duet cu ghitaristul de formaţie clasică Maxim Belciug. În
aprilie 2010, la invitaţia celebrului muzician american de avangardă John Zorn,
Maria Răducanu înregistrează albumul „Ziori”, alături de ghitaristul jazz Marc
Ribot.

Maria
Răducanu este “o apariţie fără precedent –
sunetul ei pur nu se aseamănă cu sunetul nimănui, deşi ea cântă melodiile
Mariei Tănase, dar şi alte cântece din folclorul românesc, dar şi fado-ul
portughez şi cântecele de jale şi bucurie, în alte limbi, posedând geniul de a
“cânta” în diferite dialecte, de a fraza limba ca un poet. Şi “coregrafia” ei
este pură şi personală, o siluetă amintind “Rugăciunea” lui Brâncuşi, meditând
prin cântec în faţa Providenţei, punându-se în genunchi fără să atingă podeaua,
parca “levitând” ca sfinţii ridicaţi de Duhul Sfant. Dar Maria Răducanu, “fata
de la Huşi”, a studiat mai întâi Literatura şi Filologia şi numai după aceea
s-a afirmat în Muzică, tălmăcind muzica tradiţională românească într-un fel
unic. (…)…acea stare psihică şi fizică plină de armonie care mă face să mă
gândesc nu numai la Orfeu şi la arta şamanilor, dar şi la cântecul ielelor
(care există şi în folclorul suedez şi e ţinută la mare cinste), la cântecul şi
la dansul lor în cerc. Acestea au darul de a-i vrăji pe cei care ascultă şi
văd, creând acea stare de suflet vindecătoare pe care grecii au numit-o
Katharsis.”, a scris Gabriela Melinescu.

„Maria Răducanu poate concura de la egal la egal
cu marile individualităţi ale jazz-ului mondial vocal actual, în care monopolul
limbii engleze s-a diluat în beneficiul sonorităţilor lingvistice tot mai
variate. Ea a interpretat piese în română, portugheză şi aromână, cu deplin control
asupra nuanţelor semantice, dar şi asupra întregului spectru sonor al vocii.
Maria Răducanu are harul înnăscut şi inconfundabil al marilor artiste, de
factura unor Maria Tănase sau Amalia Rodrigues, cu aplicaţiune pentru
creativitatea specifică jazzului”, o descrie pe Maria Răducanu scriitorul şi
profesorul de estetica jazz-ului, Virgil Mihaiu (Revista STEAUA, Cluj-Napoca,
noiembrie 2007).

Mircea Tiberian este un pianist şi compozitor
român de jazz. Născut la Cluj, la 4 mai 1955, şi-a petrecut copilăria şi
adolescenţa la Sibiu, iar în 1975 s-a mutat la Bucureşti, unde trăieşte şi în
prezent. În1980, a absolvit Conservatorul din Bucureşti.

A debutat în 1974 la Festivalul Internaţional de la Sibiu, iar între anii
1979-1981, a fost membru al Teatrului Muzical „Ion Vasilescu“ din Bucu reşti.
Apoi, până în 1984, a lucrat în studiouri de înregistrări ca pianist şi
aranjator. Din 1984 până în 1986, este co-leader al cvartetului „Mircea
Tiberian – Liviu Butoi“, între ’86 şi ’89, al grupului „Opus 4“, iar din '89
până în ’90 este conducător al trio-ului „Labirint“, şi între 1991-1992, al
„Roma nian All Stars“. În perioada 1990-1993, este membru al „Romanian Big Band“,
iar în anul 1998, co-fondator al Orchestrei „Interzone Jazz“. A partici pat la
diverse proiecte multi-media: „Incursiuni“ (1996), „Liniada“ (1999), „Agnus
Dei“ (2000), şi a condus mai multe grupuri de jazz sub propriul său nume.

A avut turnee în Statele Unite, Franţa, Germania, Austria, Polonia, Cehia,
Bulgaria, Grecia, fosta URSS, Siria şi România. A cântat alături de Larry
Coryell, Tomasz Stanko, Herb Robertson, Ed Shuller, Nicholas Simion, Adam
Pieronczyk, Maurice de Martin, Theo Jorgensmann, Johnny Răducanu, Aura
Urziceanu, Dan Mândrilă, Anca Parghel.

Experienţa artistului nu s-a limitat doar la nivelul muzical, ci s-a extins
şi spre cel academic, fiind professor la
Universitatea de Muzică din Bucureşti, la secţia de jazz pe care, de altfel, a
şi înfiinţat-o în 1990. Este fondatorul şi coordonatorul Departamentului de
Jazz din Bucureşti (începând cu 1990 şi până în prezent) şi din Cluj (începând
cu 1996 şi până în prezent). Mircea Tiberian mai este şi autorul
„Curriculumului de Jazz“ pentru liceele de muzică din România. Totodată, este
şi producătorul casetei audio intitulată „Talking About Jazz Fundamentals“
(1996). A ţinut conferinţe si lucrări teoretice despre istoria şi elementele
jazz-ului la Students’ Union Hall, la Muzeul Ţăranului Român sau la Universitatea
de Muzică din Cluj.

Printre premiile obţinute de Mircea Tiberian se numără: Muzicianul Român al
Anului (1987); Premiul Uniunii Compozitorilor pentru compoziţie jazz (1990,
1996, 2000); Premiul pentru Întreaga Activitate Artistică (Asociaţia de jazz
Napocensis, 2001).

Discografia sa cuprinde : „Magic Bird“, „Never Ending Story“, „Working
Underground“, „Alone in Heaven“, „Hotel of Three Beginnings“, „Back To My
Angel“, „Eleven“, „Viaţa lumii“ şi „Trei lumini“. Acestora li se mai adaugă
patru discuri împreună cu grupul „Interzone“, al cărui coleader este Mircea
Tiberian, alături de Maurice de Martin. În prezent Mircea Tiberian a mai scos
„Cartea de muzică“ (o carte cu caracter ironic dar şi didactic despre ceea ce

înseamnă muzica şi non muzica) şi albumele „Ulysses“ (în colaborare cu
Chris Dahlgren şi John Betsch) şi „November“, realizarea grafică a copertelor
aparţinând Ioanei Ionescu Cildus.

****

Lista nominalizaților și câștigătorilor
celor nouă ediții ale Galei Tinerilor Scriitori