Amintiri dintr-o viaţă de artist – baritonul NICOLAE HERLEA (2): Metropolitanul vechi avea o acustică…cum să spun eu… ca un vin vechi!

PRIN TEATRELE  LUMII

Am o deosebită plăcere să evoc un teatru care m-a mediatizat pe plan mondial la începutul carierei mele artistice, Teatrul Mare din Moscova. Pentru mine, fiecare spectacol la tradiţionalul teatru a fost o mare sărbătoare. Dăruirea mea totală acestei scene şi respectul faţă de spectatori a creat acel fluid necesar comuniunii în artă. La Teatrul Mare mi s-a făcut întotdeauna o primire foarte cordială şi plină de entuziasm. Nu exagerez cu nimic când afirm că în niciun teatru din lume nu am fost primit, iubit şi onorat ca în acest mare templu al artei lirice. Respectul reciproc ne-a dat posibilitatea să ne întâlnim aproape 20 de stagiuni şi împreună am transmis spectatorilor marele adevăr al artei. Am debutat de foarte tânăr la Balşoi Teatr în rolul lui Figaro din opera lui Rossini „Bărbierul din Sevilla”. De-a lungul anilor am apărut în operele „Traviata” şi „Rigoletto”.

Numeroase discuri au fost înregistrate în Rusia, unele dintre ele împreună cu Orchestra Cinematografiei dirijată (pe atunci) de un tânăr muzician, care mai târziu va avea o glorie similară dvs, şi îl numesc aici pe Ghenadi Rojdestvenski. Cum aţi ajuns să faceţi aceste înregistrări, în 1956?

Cântasem multe spectacole la Balşoi Teatr şi aveam aşa succes! La ruşi, hrana lor sufletească era opera, să vadă operele lor speciale, care erau interpretate magistral. Eu am văzut acolo toate operele ruseşti, ecranul memoriei mele a înregistrat ca un film extraordinar.  Am văzut spectacole magnifice cu Asa Lanova, am văzut spectacole magnifice cu Maya Pliseţkaia. Eu am cântat într-un moment de glorie al Teatrului Mare, a fost epoca de aur.

Ce dirijori erau atunci ?

Toţi marii dirijori.

Cât timp aţi fost prezent la Teatrul Mare din Moscova, câţi ani ?

Cam vreo 19-20 de stagiuni. Când mă duceam prima dată cântam la Balşoi Teatr, pe urmă mă duceam în toată Rusia.

Pe unde aţi mai cântat în Rusia ?

La Odesa, la Leningrad.

Spuneţi-mi, care era diferenţă între publicul din Moscova şi cel din celelalte oraşe?

Nu, ei erau …

La fel de entuziaşti?

La fel de entuziaşti şi la fel de pregătiţi, pentru că asta era hrana lor sufletească. M-a impresionat o dată, am cântat Traviata şi mare succes a fost, extraordinar! Mă aşteptau afară, era zăpadă cu vânt. La poartă, prima era o bătrână cu nişte ghiocei în mână, îi ţinea şi se uita… Eu am trăit momente fantastice, nu pot să ţi le explic, sunt prea puternice. N-am cuvintele care să egaleze marea emoţie pe care o trăiam acolo.

Una din amintirile dvs cu totul specială este legată de prezenţa la Opera din Novosibirsk…

Am ajuns acolo, sala era un manej de 7000 de locuri făcut de ruşi, cum fac ei: cu lumini, căldură, totul, curăţenie, sală mare, imensă şi acustică bună. Cântam “Trubadurul” şi începusem aria şi odată toată lumea s-a speriat!  Scena era imensă şi în spate (pe unde se scoteau decorurile) aveau o altă magazie, mare, imensă unde duceau decorurile. Era un viscol afară, s-a desfăcut ceva de acolo (de la porţi) şi toată zăpada a venit pe scenă, pe orchestră şi pe mine… Bineînţeles, când am văzut că este zăpadă, mi-am dat seama şi zic: asta este, Siberia! A venit cineva, a spus că se rezolvă în maxim jumătate de oră, să nu se impacienteze publicul. Şi a venit o armată de femei şi bărbaţi, cu ventilatoare mari şi au şi uscat tot. Au şters instrumentele, da…a durat mai mult,  trei sferturi de oră.

Ce a făcut publicul în perioada asta ?

Publicul a stat nemişcat, nu a făcut absolut nimic, din contră i-a ajutat.

Novosibirsk, Sankt Petersburg, Odesa, Kiev, Moscova şi al său Teatru Mare, la care ne întoarcem…

Am fost invitat să interpretez în acest teatru personaje din “Dama de pică”, “Cneazul Igor” şi “Onegin”, dar nu mi-am permis, era prea mare responsabilitatea. Aceste opere le-am prezentat pe alte scene cum ar fi Bucureşti, Berlin, Sofia şi Bruxelles. Chiar în anul 1965 am luat parte la Festivalul de la Salzburg interpretând rolul Rangoni din opera “Boris Godunov”,  bagheta a aparţinut maestrului Karajan, dar era cu totul altceva.

Cum aţi ajuns să cântaţi în Festivalul de la Salzburg ?

Am primit o scrisoare de la festivalul respectiv, m-a invitat secretarul general în numele lui Karajan, pentru că eu cântasem înainte cu Karajan, cântasem la Berlin “Trubadurul” şi la Hamburg, deci mă cunoşteam cu marele dirijor. Plecând spre Hamburg, în avion a venit şi s-a aşezat lângă mine pe fotoliul respectiv şi mi-a spus: Nu ţi-ar face plăcere să cânţi în “Boris Godunov”?

Şi aţi acceptat pe loc să cântaţi ?

Da, da, cu toate că nu am auzit niciodată Rangoni.

A fost primul rol dintr-o operă de şcoală rusă ?

Nu, primul a fost “Dama de pică” în 1953, al doilea a fost “Oneghin” la Bucureşti, am cântat cu Valentin Teodorian (cânta foarte frumos, îi venea bine, era emoţionant).

Să revenim la colaborarea cu Herbert von Karajan, care avea un stil cu totul propriu de dirijat, nu?

La prima repetiţie, mi-a ascultat aria şi exact aşa a făcut şi la spectacol; a închis ochii. De la început până la sfârşit, nu a stat decât cu ochii închişi. Nici nu ştii ce înseamnă asta pentru un cântăreţ, pentru mine: o linişte…   era “Il balen del suo sorriso” … el cu ochii închişi… Aşa a făcut şi la spectacol şi m-am simţit extraordinar, fantastic!

Îmi amintesc cu deosebită plăcere debutul meu într-un teatru occidental. Se petrecea în noiembrie 1960 în opera lui Rossini “Bărbierul din Sevilla”. La plecare din Bucureşti am fost anunţat să-mi iau costumul de Figaro, m-am conformat. Nu mică a fost surpriza când, de la aeroport, am fost dus direct în studiourile BBC-ului. Acolo mă aştepta soprana de culoare Mattiwilda Dobbs cu care trebuia să interpretez duetul Rosina – Figaro; bineînţeles, am cântat şi aria. Totul a mers foarte bine, fiind felicitaţi de ilustrul dirijor Edward Downes. Dimineaţa a doua zi am avut repetiţie cu ansamblul operei londoneze, iar solişti au fost mezzosoprana Teresa Berganza, tenorul John Lanigan, basul Joseph Rouleau, maestrul dirijor fiind tot Edward Downes. Am fost foarte fericit pentru că debutul meu la Covent Garden a fost un deosebit succes.

La Madrid cu prilejul celui de-al şaptelea Festival de Operă am interpretat rolul lui Gérard  din opera “Andrea Chenier”, avându-l ca partener pe Placido Domingo, care mai târziu va deveni unul din cei mai importanţi tenori ai lumii.

Cu prilejul celui de-al cincilea Festival de Operă din Las Palmas am interpretat rolul Iago din opera marelui Verdi – „Otello” – pentru prima dată în cariera mea artistică. Totul ar fi fost normal dacă Maurul din Veneţia nu era marele tenor Mario del Monaco. Responsabilitatea mă copleşea, numai datorită experienţei mele artistice şi pregătirii profesionale am reuşit performanţa ce se cerea. După această întâlnire scenică am colaborat cu toţi marii tenori ai lumii contemporane: Mario del Monaco, Giuseppe di Stefano, Franco Corelli, Carlo Bergonzi, Nicolai Gedda şi Placido Domingo.

Cu ce ocazie aţi ajuns la Liège?

Am fost invitat mai înainte şi am cântat acolo „Trubadurul”, cred că şi „Bal mascat”, câteva opere. Am fost o dată şi cu Opera Română din Bucureşti.

Aţi avut un teatru de operă preferat?

Nu

O scenă pe care să vă simţiţi cel mai bine dintre toate ?

Nu, nu am avut. Pot să spun altfel: am avut scene cu o importantă acustică care îţi dădeau o satisfacţie extraordinară, cum a fost Metropolitanul vechi, avea o acustică…cum să spun eu… era ca un vin vechi! Acolo au cântat toţi marii artişti.

Care a fost cel mai entuziast public pe care l-aţi avut ?

Balşoi Teatr. Rusia, în general.

Interviu realizat de Sorina Goia pentru Radio România Cultural, 2004