Muzeul Simu și Pinacoteca București, un destin comun într-o lume a artelor în expansiune
27 July 2020
Concursul Internațional George Enescu se reorganizează în contextul agravării situației generate de COVID-19
27 July 2020

“Am salvat de la casare trei viniluri, dintr-o unitate militară din Timișoara”

Asculta de micuță, “clandestin”, pe covorul din sufrageria de acasă, vinilurile pe care le găsea în colecția tatălui ei. Mulți ani mai târziu, destinul face ca fetița timidă și îndrăgostită de muzică la care ne referim să spună la radio, în propria emisiune, o parte dintre acele Legende de vinil descoperite atunci, în copilărie. Corina Rădoi, căci despre ea este vorba, povestește, în cele ce urmează, despre muzici și legende, radio și pasiuni, dar și despre Stand up music, cealaltă emisiune pe care o realizează, de ceva ani, aici, la Radio România Cultural.

Vara asta, la radio, ne spui zilnic, de la ora 15:30, Legende pe vinil. De cât timp faci emisiunea și despre câte legende estimezi că ai povestit până acum?

De fix un an de zile sau, poate, pentru a îmbrăca mai bine distanțele, de douăsprezece luni. Ideea aceasta a legendelor muzicale, parcurse față-verso pe copertele discurilor de vinil, a părut potrivită probabil unei grile de vară, la Radio România Cultural. S-a întâmplat așa exact acum un an. Ne-am gândit atunci să facem sau măcar să încercăm în sound-ul vacanțelor noastre, ale tuturor, să reluăm un ritual de ascultare a muzicii care să impună cumva o singură viteză, aceea a acului rotit pe vinil. Toate edițiile pornite de atunci, cea dintâi spunând legenda lui Buddy Holly, au adus cu ele o proporție justă de emoție care sper să răzbată în FM sau online. Muzica este a artiștilor care au scris istoria, legenda lor o povestesc eu. Numărul legendelor parcurse până acum însă, prefer să-l las pierdut. J

E complicat de ales dar, totuși, ai o legendă preferată? Sau poate două sau trei?

          Da, este complicat, pentru că fiecare legendă în parte sper să pună bine ritmul unei povești pentru care muzica fascinează și acum. Poate fi Edith Piaf, poate Aretha Franklin, Frank Sinatra, John Lennon, Syd Barrett ori Tom Waits. Emisiunea aceasta, ca orice emisiune la radio, nu este destinată doar pasionaților. Îmi place să cred că cei care aleg să deschidă radioul, o fac cu sufletul și mintea neîmprejmuite. Or eu nu vin acolo să le împărtășesc preferințele mele. Mă bucur mereu, însă, să primesc reacții de la oamenii care ascultă ”Legende pe vinil”, un soi de răspuns la o complicitate doar intuită de mine cu curiozitățile și pasiunile lor.

Aș putea vorbi la nesfârșit despre Jimi Hendrix

Care sunt cei mai fascinanți artiști, din punctul tău de vedere, aceia despre care ai putea vorbi îndelung și pe care i-ai asculta la nesfârșit?

Aici pot apărea paliere diferite de percepție. Pentru că fascinație găsești în muzica și în toate poveștile lor de viață. Aș putea vorbi la nesfârșit despre riffurile de chitară ale lui Jimi Hendrix, despre perioada lui londoneză, despre cât de mult își ura propria voce, despre cei doar patru ani cât a stat în lumina reflectoarelor, însă nu aș putea să-i ascult muzica necontenit. La Radio și nu numai, documentarea este esențială. Îmi fac temele, zi de zi, fără discuție. Nu tot ce știu ori ce aflu în plus despre un muzician sau altul poate fi cuprins, însă, în toată construcția radiofonică a celor 30 de minute de ediție. Formatul este unul clar, raportul vorbă-muzică este net în favoarea muzicii. Caut atunci să esențializez totul până la substanță și neapărat să așez în față oglinda celui care mă ascultă. Adaug hookul cardinal care să capteze sigur atenția, și spun povestea. Evident background-ul muzical și experiența în radio ajută ca tot acest parcurs să aibă sens și să ajungă firesc la public.

Mai știi care a fost primul vinil pe care l-ai văzut?

          Da, îmi amintesc foarte bine pentru că, deși eram convinsă și mândră atunci că știu să citesc, mi-a fost imposibil să rostesc numele formației trecut pe copertă: Creedence Clearwater Revival – LP-ul Green River al rockerilor californieni. Era discul tatălui meu care mă necăjea, fără să știe, cu pronunția lui firescă. Aveam în jur de șase ani atunci.

Dar primul vinil pe care l-ai ascultat?

Oricât de mâhnită eram de pronunția mea defectuoasă, tot Green River, semnat Creedence Clearwater Revival, a fost primul vinil ascultat față-verso, atunci, în copilărie, pe covorul din sufrageria de acasă, în hârâitul și păcănitul pick-up-ului despre care ai noștri nu știau că-i mânuit cu ”îndemânare” de două copile de 5, respectiv 6 ani. Era discul lui tata, bineînțeles că mi-a plăcut! Îmi amintesc că ascultam așa, clandestin, multă muzică. S-au adăugat rapid, Rare Earth, ABBA, Bonny M, Margareta Pâslaru, Dalida… Destul de eterogenă lista vinilurilor de atunci, însă ne era de preț într-o perioadă în care totul se obținea prin ”cunoștințe”. Cunoștința tatălui, am aflat mult mai târziu, era un văr, student la Drept, despre care nu știam și nici nu mă interesa să aflu de unde le cumpăra.

Îți plăcea să asculți mai degrabă “plăci” la pick-up, când erai mică, sau “benzi” la magnetofon?

          Că tot aminteam mai devreme despre fascinație, în copilărie cred că dezvoltasem un straniu simț clandestin în ascultarea muzicii. Magnetofon nu am avut acasă, despre pick-up-ul părinților am povestit deja, în realitate însă, adoram casetele pe care era musai să le derulez în mașina tatălui meu, din garajul curții în care ne furișam tot eu și sora mea. Închideam ușile, dădeam sonorul la maximum și ne imaginam că mașina zboară cu 100km/h. Adevărul este că muzica sună foarte bine la volan, nu?

Ai avut viniluri, în copilărie și adolescență? Care erau preferatele?

          Copilăria mea s-a suprapus epocii casetelor, adolescența a coincis cu începuturile CD-urilor, și nu, nu am fost o adolescentă într-atât de rebelă încât să înot contra curentului și să pun frână grabei sociale. Vinilurile au rămas acasă, la ai mei. Au venit apoi anii cacofoniilor generalizate, imediat după 1990, o libertate sufocată de excese. O descătușare de care m-am ferit cumva, în interiorul muzicii clasice. Și am rămas acolo, cu mici antracturi rock de care m-am bucurat din plin, Jimi Hendrix, Pink Floyd, Led Zeppelin. Suportul era tot caseta, mai rar CD-urile care mi-au rămas toate aproape.

Am salvat de la casare trei viniluri, dintr-o unitate militară din Timișoara

Mai există, le-ai păstrat pe undeva?

          Casetele sunt pe undeva, acasă, la părinți, în cutii bine sigilate. CD-urile sunt evident în perfectă stare, unele dintre ele chiar și după zeci și zeci de ascultări. De ceva vreme, rafturile bibliotecii noastre fac loc confortabil și teancului de LP-uri pe vinil care cer ascultări pe îndelete, complete, nu neapărat repetate. Acum îl înțeleg mult mai bine pe tata! J

Ai vreo poveste legată de vreunul dintre vinilurile tale?

          Da, sunt trei viniluri cu povestea lor împrumutată. Trei discuri pe care le am acum acasă, salvate, îi place lui Cristian (soțul meu) să spună, de la casare, într-o bibliotecă a unei unități militare de la Timișoara. Albumele sunt clasice acum: Adrian Enescu – Basorelief (Poem Pop – 1977), Sfinx –Zalmoxe (1978) și Ion Baciu jr – Jazz (1981).

La Radio România Cultural mai realizezi o emisiune, Stand up music, un format, spun cunoscătorii, unic în media din România. Ce faci aici atât de special?

          La Radio România Cultural am realizat timp de 6 ani de zile această emisiune. Deocamdată, “Stand up music” și-a luat o pauză. Este o emisiune de suflet pentru că m-a însoțit într-un moment în care aveam multe îndoieli legate de viitorul meu în radio. Veneam după un concediu de maternitate, iar până atunci toate emisiunile mele purtaseră profilul muzicii clasice. Aceasta îmi fusese și formația, studiasem muzica clasică la școala de muzică, apoi la liceu și, în fine, la Universitatea de Muzică. În 2014, profilul muzical al postului Radio România Cultural s-a schimbat, însă, radical. La fel și profilul emisiunilor noastre. Nu voiam neapărat un format nou, gata pregătit, cu scenariu clar de urmat. Am tras atunci după mine o formă tipică clasicismului muzical, tema cu variațiuni, pe care am pliat-o unui concept de teatru de improvizație. Așa a apărut și titlul, ,,Stand up music”, în interiorul căruia am dezvoltat principiului „unității în diversitate”. Îmi alegeam aparent întâmplător o temă, o poveste, o populam cu personaje muzicale, cu spații necesare ascultării, și improvizam pe ea. Dacă a fost un format unic în media din România nu știu, nu asta mi-am propus. Mă bucur, însă că a plăcut atât de mult!

Cum ești înainte de a intra în studioul de emisie, după atâția ani de radio? Nerabdătoare, agitată, liniștită, emoționată…

          După 20 de ani de Radio sunt mereu emoționată când se aprinde becul roșu în cabină, nici nu poate fi altfel. Mă urmăresc dincolo de microfon  sute și mii de perechi de urechi care ascultă. Radioul expune. Cuvântul rostit aici rămâne imprimat și nu se ia înapoi, de unde și responsabilitatea pe care o ai atunci cînd vorbeşti, indiferent dacă publicul se rezumă la câțiva sau la mult mai mulți ascultători. Probabil prima lecție învățată la radio a fost tocmai cea despre rostul lui de a informa și de a forma. Important este însă ca publicul nu simtă asta. Să te urmeze firesc și spontan. Desigur, în cei 20 de ani consumați la Radio totul s-a schimbat. Avem mijloace tehnice diferite, formate, public țintă, inspirația și emoția însă, sper eu, rămân intacte.

Acasă, negociem ce fel de muzică ascultăm împreună

Cum ai ajuns la radio? Ce te-a fascinat de l-ai ales pe el și nu pe… altcineva?

Eram masterandă la Universitatea de Muzică. Într-o pauză dintre seminarii un coleg, pe atunci angajat deja la Radio România, acum stabilit undeva în afara țării, mi-a propus să fac o vizită acolo, să văd dacă mi-ar plăcea să colaborez o vreme. Era martie, un început de primăvară destul de ploios și friguros, deloc pe placul meu. Persoana de legătură m-a condus direct într-un birou care gemea realmente de dosare cu documente, dar radia de oameni dornici să facă ceea ce până nu demult nu avuseseră ocazia să facă. Era Secția de Schimburi Muzicale cu Străinătatea, practic, punctul de legătură directă a Radioului Public cu toată viața muzicală internațională. Am rămas acolo fără ezitări. Caracteristica principală a acestei secții, pe atunci în interiorul Redacției Muzicale, era reprezentată de transmisiunile de concerte preluate de pe cele mai importante scene muzicale clasice ale lumii. Absolut senzațional pentru o tânără studentă. O lume într-o continuă mișcare, acesta era și este încă Radioul!

Mai știi care a fost primul lucru pe care l-ai făcut după ce ai ieșit din studio, la prima ta emisiune?

Da, mi-am sunat sora și părinții.

Ce muzică asculți acasă sau în mașină?

          Depinde de stare, de tipul călătoriei, de cei care îmi sunt alături. Aproape orice: pop, rock, jazz, blues, R&B, muzică electronică, clasic, chansonetă, world music.

La tine acasă, cine ce muzici ascultă? Aveți păreri împărțite legate de gusturi? Aveți discuții în contradictoriu pe tema asta?

          Dacă alegem să ascultăm împreună muzică, ceea ce se întâmplă destul de rar acasă, atunci evident că există o negociere. Între o adolescentă de aproape 13 ani în căutarea propiei identități muzicale, un puști de 9 ani de multe ori cu butonul ”repeat” blocat pe un anumit titlu și doi adulți care ascultă cam orice sună bine, în final, poate să rezulte un playlist rezonabil. Un exemplu bun este soundtrack-ul filmului animat ,,Sing”. Am găsit aici de toate: și Stevie Wonder, și Ariana Grande, și The Spencer Davis Group ori Leonard Cohen, Queen & David Bowie, Taylor Swift, Elton John ori Lennon–McCartney. Mai mult decât rezonabil.

Îmi plac jocurile lego, înghețata, aroma de vanilie, Greta Garbo

Ce faci, dincolo de radio, în timpul tău liber? Care sunt pasiunile tale?

Lucruri simple. Filme, cărți, călătorii, jocuri lego, înghețata, aroma de vanilie, Greta Garbo.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?

          Că sunt o persoană  obișnuită care iubește muzica și care întâmplător, acum 20 de ani, am ajuns la Radio, într-un studio de înregistrări, am dat o probă de voce și de atunci fac ceea ce îmi place. Mascând mereu timiditatea de care nu am scăpat vreodată, radioul mi-a dat o voce pe care din când în când unii o și recunosc.

Dar celor care încă nu au auzit de Legende pe vinil și Stand up music? De ce să înceapă să le asculte?

Pentru  muzica difuzată și poate pentru povestea, sper eu, inteligentă care o însoțește mereu. Pentru aceste adevărate diamante ale muzicii dislocate dintr-un teritoriu tot mai steril. Pentru parcurgerea unui alt  ritual de a asculta muzica pe îndelete, tocmai pentru a o înţelege mai bine.

Intrebări pe repede înainte:

Trupa preferată?

The Beatles, pentru genialitatea lor melodică.

Genul muzical?

Jazzul. Pentru prospețimea, surpriza și libertatea improvizației.

Cântărețul preferat?

Jeff Buckley, o voce excepțională.

Cântăreața pe care o adori?

Karen Dalton, muza folkiștilor.

Cel mai wow concert la care ai fost?

Tosca, o montare în aer liber pe malul Lacului Massaciuccoli, Torre del Lago, chiar lângă vila lui Puccini.

Ce artist dispărut dintre noi ți-ai fi dorit enorm să vezi live, pe scenă?

Dinu Lipatti.

Pe care artist în viață ti-ar plăcea să-l întâlnești, în carne și oase? Ce i-ai spune?

Bob Dylan – ”Blow in the wind……like a Rollin Stone”.

Emisiunea Legende pe vinil se difuzează zilnic, de la ora 15:30, la Radio România Cultural.

Autor: Anca Nicoleanu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *