Dandy, modern și încă, mult de descoperit, de Roxana Păsculescu
31 May 2019
Semnal de expoziție, de Roxana Pasculescu
7 June 2019

Almodovar, sau drumul dintre Durere și Glorie- de Michaela Platon

Am spus de mai multe ori că îmi place fără rezerve Pedro Almodovar. Pentru filmele lui speciale cu subiecte de o extraordinară diversitate, despre istorii de viaţă năucitoare – şi chiar pentru fronda asta a lui de a-şi promova şi distribui singur producţiile, care sunt ele însele îndeajuns de valoroase încât împreună cu brandul pe care îl reprezintă creatorul lor, să iasă în lume corespunzător.

De la Todo sobre mi madre, La mala education şi Able con ella, la Volver, Los abrasos rotos, La piel que habito şi Julieta -filmografia lui Almodovar este una îndeobşte corozivă, ce dinamitează locurile comune şi vine cu o satiră pe rând maliţioasă şi ironică, când cu un comentariu (şi el critic!) asupra naturii umane, societăţii sau chiar divinităţii pe care o chestionează pe alocuri dubitativ.

La prima vedere Dolor Y Gloria pare mult prea aşezat şi linear comparativ cu precedentele scenarii almodovariene care baleiau între thriller psihologic, dramă sau incursiuni în universurile unor personaje cu personalităţi deviante. Dar este doar o aparenţă, filmul fiind de o dărâmătoare subtilitate, ce vine poate din caracterul cvasi-autobiografic, căci multe dintre trăsăturile personajului Salvador Mallo par a i se potrivi autorului: e regizor, gay fără emfază, apartamentul de factură retro- chic din film este chiar cel al lui Almodovar, ca şi stilul vestimentar al personajului.

Şi poate ceva din flashback-urile ce secvențializează acţiunea şi o racordează cu etape ale copilăriei – ce ne oferă cheile în care să citim povestea – vine tot din viaţa personală, ceea ce ataşează o latură sensibilă scriptului.

În aparenţă simplă şi fără volute, povestea regizorului cândva celebru ce pare pierdut într-o realitate în care este decimat de probleme medicale – se amalgamează cu dimensiunea copilăriei lui Salvador alături de o mamă cu personalitate puternică- jucată de cine altcineva decât Penelope Cruz, perfectă în orice rol, fermecând camera cu frumuseţea ei ce transcende tiparele, care pare şi mai evidentă într-un film fără alte personaje feminine de interes, în afara prietenei şi asistentei de o viaţă a lui Mallo.

Filmul îl aduce în prim plan pe Antonio Banderas pe care într-un mod nedrept Hollywood-ul l-a deturnat de la filmul de mare calibru cu partituri care să îi pună în valoare talentul extraordinar, valorizându-i doar frumuseţea meridională, aşa că filmografia lui adevărată rămâne cea spaniolă.

Şi este fermecător şi subtil în rolul acesta sensibil dar şi matur, felul în care îi dă viaţa lui Salvador Mallo fiind demn de talentul unui mare actor, aşa că acum ne explicăm pe de-a-ntregul premiul de la Cannes pentru cel mai bun actor în rol principal.

Primit cu cardură de către public şi critică pe Croazetă, Dolor y Gloria nu reuşeşte nici de această dată să îi aducă lui Almodovar Palme D’or-ul, dar reuşeşte să ne convingă că maestrul spaniol se rafinează cu fiece nouă producţie, livrând acum o creaţie de substanţă, impecabil cinematografiată şi uluitor de atrăgătoare cu toată aparenta ei simplitate.

Felul în care se apropie de Mallo, în care îi devoalează gradual felii din viaţa strângând până la final totul cu „filmul” – ca element liant- este dovada unui talent unic ce mai confirmă încă o dată. Şi totuşi spaniolul nu îi face concesii protagonistului, drama lui legată de boală, de pierderea mamei şi a iubirii neacordându-i circumstanţe atenuante, ci plasându-l într-o vulnerabilitate ce nu îl absolvă de tăcerea creativă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *