Brâncuși, într-o nouă lectură, de Roxana Păsculescu
20 March 2020
CINDERELLA lui Keneth Branagh – poveste magică rescrisă cu o intuiţie genială a mişcării, culorii şi sunetului – de Michaela Platon
27 March 2020

10 Cloverfield Lane – Thriller psihologic într-un univers pliat-claustrofobic — de Michaela Platon

Urmărind acelaşi tipar al unor destine puse față în faţă cu lupta de supravieţuire post atac chimic şi invazie extraterestră, acest 10 Cloverfield Lane este o urmare a filmului din 2012 regizat de Matt Reeves, în care personajele principale erau interpretate de Blake Lively, Mike Voghel şi Jessica Lucas, alături de o distribuţie numeroasă care populau un New York destructurat de un cutremur îngrozitor. Acum filmul se restrânge la doar trei personaje şi evoluează în mare parte în interiorul unui bunker, acţiunea demarând abrupt cu o punere în scenă a genericului inovativă şi demnă de un thriller care promite. Fără să promită – dar livrând de excepţie de fiecare dată roluri de toate calibrele, întinderile sau culorile – John Goodman vrăjeşte camera din nou, prilejuindu-ne o reîntâlnire cu marele lui talent. Cum reuşeşte omul ăsta să fie şi zglobiu şi agil la gabaritul lui, nu am reuşit să îmi dau seama niciodată, după cum m-a impresionat în egală măsură în partituri comice sau dramatice. Rolui din 10 Cloverfield Lane nu este unul complicat pentru anvergura actoricească a lui Goodman, dar este o ocazie să îi urmărim mimica şi felul în care intră în personaj şi comunică stări fie că vorbeşte, sau doar se expune ochiului camerei. Îi dau replica Mary Elisabeth Weenstead care în 2016 a avut un vârf de carieră, de vreme ce a jucat în 6 filme – şi John Gallagher Jr actor de seriale ( Law & Order, NYPD Blue) reconvertit la marele ecran, amândoi ţinându-i piept onorabil domnului Goodman, care orice ar fi polarizează atenţia.

Filmul este simplu la prima vedere, dar derulează în subsidiar sumedenie de teme baleiând de la morală, psihologie comportamentală, psihanaliză sau patologie, totul întreţesut interesant într-un flux  guvernat de un crescendo al tensiunii, care deşi nu este acut, te prinde totuşi şi te duce în scenariu agăţându-te emoţional. Şi este chiar uimitor- şi o notă bună pentru regizorul Dan Trachtenberg- felul în care exploatează subiectul înghesuindu-l în spaţiul limitat al unui bunkar, în care trei personaje îşi duc existenţa încercând să relaţioneze în pofida ciudăţeniei felului în care au ajuns să coabiteze. Iar ceea ce ne incită este atmosfera de incertitudine a scriptului care ne livrează clou-uri cu țârâita, în aşa fel încât să nu ne dumirim decât treptat cu privire la statutul, sănătatea mintală, poziţia sau intenţiile personajelor. Iar când zicem c-am reuşit să o facem, zbang, totul se schimbă şi o luăm de la capăt.

Oricum acest thriller SF o introduce pe Mary Elisabeth Winstead într-un rol principal, lucru valoros pentru o actriţă care a evoluat în partituri de mică anvergură. Aici este Michelle, o tânără aflată într-o criză existenţială ( despre care nu ni se spune însă nimic!) care ajunge prizoniera printr-un concurs de împrejurări ciudate. Nu pot să afirm că joacă prost, dar nici că impresionează în vreun fel, să îi dai replica lui John Goodman fiind în sine o performanţă pentru orice tânăr practicant al meseriei. Lui Mary însă pare să-i lipsească ceva, o scânteie, o lumină care să o facă recognoscibilă şi demnă de reţinut. Partenerul ei de aventură este John Gallagher Jr, care s-a făcut remarcat la început prin seriale, pentru ca apoi să aibă ocazia de a evolua pe marele ecran alături de nume precum Jean Reno, Mark Ruffalo, Matt Damon, Bill Murray, Frances McDormand, Anna Paquin sau Richard Jenkins. Îi dorim succes căci pare să aibă substanţa pentru mult mai mult decât a făcut până acum, figura lui extraordinar de versatilă fiind un atu deloc de neglijat pentru un actor.

Beneficiand de JJ Abrams în postura de producător, 10 Cloverfield Lane este deosebit într-un mod special, păstrând misterul şi încercând să înghesuie aluziv teme, ca şi când ar fi vorba de un serial, nu de un film, ţinând în frâu desfăşurarea evenimentelor şi dând doar câteva supape prin care să expandeze subiectul, toata aceasta contragere ca artificiu stilistic reprezentând găselniţa regizorală care salvează filmul.  Şi chiar dacă finalul ne devoalează lucruri şi ne mai dezmeticeşte, nici el nu e pe de-antregul lămuritor, semn că mai urmează ceva şi că această călătorie a lui Michelle continua cu alte şi alte aventuri.

Îndeajuns de tensionat şi de interesant încât să capaciteze spectatorul, cu o doză de mister suficientă cât să incite, acest thriller psihologic rămâne însă unul simplu, asta nedeclasandu-l valoric în nici un fel.

Recomand aşadar această producţie  care vă va introduce în universul pliat-claustrofobic al unei poveşti „mici” jucate în registru major, cu destule motive să o reţineţi printre vizionările pe care vi le propune acum HBO.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *