DOCUMENTAR: Smaranda Brăescu, prima paraṣutistă din România
2 februarie 2019
Teme deschise: Diaspora – un fenomen social in continua metamorfoza. Invitat: sociologul Bruno Stefan
4 februarie 2019

SULTANULUI MEHMED AL II LEA

3 februarie 1451 este ziua în care Mehmed al II lea Fatih (cunoscut şi ca Mahomed al II lea Cuceritorul), a preluat conducerea Imperiului Otoman în urma decesului sultanului Murad al II lea. A fost o a doua urcare a sa pe tron, prima fiind semnalată între anii 1444 – 1446, când avea vârsta de 12 ani.

* * *   

Mehmed al II lea a fost cel de-al şaptelea sultan al Imperiului Otoman. El s-a născut la Edirne, pe 29 martie 1432, fiind fiul lui Murad al II lea, iar ca mamă având-o pe Hüma Hatun.

Ca sultan Mehmed al II lea s-a dovedit a fi o mână forte în administrarea întinsului teritoriu otoman, dar şi un bun militar şi comandant de oşti. Destinul a fost şi el mărinimos şi i-a oferit şanse, pe care sultanul a ştiut să le valorifice. Cea mai demnă de subliniat a fost cucerirea Constantinopolului, la 29 mai 1453, dată ce a marcat totodată şi dispariţia Imperiului bizantin. Aşezarea şi-a schimbat mai apoi numele în Istanbul şi s-a transformat în capitala Imperiului Otoman, cunoscând din acel moment o evoluţie spectaculoasă pe toate planurile. Iar Mehmed al II lea i-a îndemnat pe turcii din toate procesiunile sale să se aşeze în acest oraş, dându-le ajutoare să-şi construiască locuinţe şi prăvălii. Mai mult de atât, sultanul a luat şi o serie de măsuri pentru populaţia băştinaşă. Astfel, o serie de familii nobile bizantine, ce s-au refugiat de teamă în provincie, au revenit în Istanbul, bucurându-se de privilegiile cuvenite rangului lor.

* * *  

Ca sultan al Imperiului Otoman, după cucerirea Constantinopolului, Mehmed al II lea a luat o serie de decizii politico-diplomatice-militare care au condus la noi cuceriri şi extinderea teritorială otomană. Astfel,  

– în Marea Egee mai multe insule s-au supus suveranităţii turceşti, altele au fost cucerite;

– nordul Peninsulei Balcanice a constituit un obiectiv major militar, primul obiectiv aici fiind Serbia (transformată în sangeac în anul în 1459), iar mai apoi a urmat Bosnia (ocupată în 1464) şi Herţegovina (anexată în 1468);

– la 26 aprilie 1462 Mehmed al II lea a pornit către Bucureşti în fruntea unei oşti de 150.000 de soldaţi pentru a-l pedepsi pe voievodul „rebel” Vlad Ţepeş, iar după cunoscuta bătălie din noaptea de la 16/17 iunie (pătrunderea deghizată şi atacul prin surprindere a lui Vlad Ţepeş în tabăra sultanului), Turhanbeyoğlu Ömer bey a avut o ciocnire decisivă cu oastea muntenilor, câştigând lupta. Înainte de a părăsi Ţara Românească sultanul l-a lăsat ca domnitor pe fratele mai mic al lui Vlad Ţepeş, pe Radu, poreclit „cel Frumos”;

– regimul juridic şi raporturile Moldovei cu Imperiul Otoman a fost oarecum asemănătoare cu acelea ale Ţării Româneşti. Unele particularităţi specifice în relaţiile Moldovei cu statul otoman fiind determinate de situaţia geografică a acestei ţări, precum şi de raporturile cu Polonia (pentru un timp suzerana Moldovei), ce avea relaţii mai paşnice cu Mehmed al II lea, cu care Ştefan cel Mare s-a confruntat la Vaslui (1475) şi Războieni (1476);

– a pus capăt coloniilor genoveze şi veneţiene în Marea Neagră, etc.

Ultima cruciadă a sultanului Mehmed al II lea a fost împotriva puternicului Stat al mamelucilor, care îşi aveau reşedinţa la Cairo. În primăvara anului 1481, sultanul şi-a strâns întreaga armată în tabăra Ghebze, pe malul asiatic al Mării Marmara, în vederea expediţiei împotriva mamelucilor. Se crede că această luptă a avut drept obiectiv cucerirea Siriei şi apoi a Egiptului. Însă la 3 mai 1481 Mehmed al II lea aîncetat din viaţă.

Sultanul Mehmed al II lea nu a rămas însă în istorie doar ca un mare cuceritor, ci şi ca un bun administrator care a ştiut să ia la momentul oportun măsuri ce a consolidat statul otoman.

* * *     

Ca om, Mehmed al II lea a întrunit, alături de mare militar şi calitatea de persoană învăţată, dornică de progres. De pildă, cu puţin timp înainte de moarte, în anul 1481, acest sultan „putea privi cu mândrie la Istanbulul cel nou, un oraş în care clădiri noi se ridicau zi de zi şi unde, în ateliere şi bazare se simţeau hărnicia şi forţa”[1].

În afară de limba maternă, sultanul mai cunoştea limba arabă, persană, greacă şi latină. I-a plăcut să fie mereu înconjurat de învăţaţi, indiferent de apartenenţa lor religioasă. Drept pentru care la palatul său au fost invitaţi tot felul de artişti de renume, unul dintre ei fiind pictorul veneţian Gentile Bellini, ce a realizat cel mai bun portret al „Cuceritorului”.

Crescut în spiritul ideologiei religiei islamice, a fost un bun musulman, însă nu un fanatic. Restaurarea Patriarhiei ecumenice din fostul Bizanţ, discuţiile teologice cu învăţatul patriarh Ghenadios Scholarios, drepturile de reprezentare ce le-a acordat acestuia, ca unui şef de stat supus, conservarea şi protejarea Sfintei Sofii, sunt doar câteva din argumentele ce pledează în favoarea afirmaţiei făcute.

O bună parte din timpul său liber, Mehmed al II lea l-a dedicat scrisului, de sub pana lui ieşind o serie de poezii, ce au fost cuprinse într-un „Divan” (o colecţie de scrieri lirice realizate în stilul clasic musulman), semnat sub pseudonimul Avni (Ajutor). Cele două Kanunname (Cartea legii) constituie însă opera fundamentală a sultanului Mehmed al II lea, rezultatul concret al preocupărilor sale faţă de problemele statului şi ale vieţii publice. Prima este intitulată „Kanunname-i âl-i Osman” (Cartea Legii Dinastiei otomane) şi cuprinde codificarea deciziilor în vigoare până la cucerirea Constantinopolului, pe cale de tradiţie. Această lege, structurată în trei capitole, conţine decizii privitoare la organizarea statului, ceremonialul oficial, ordinea ierarhică a funcţionarilor cu sarcinile lor, venituri, unele titulaturi oficiale şi câteva decizii penale. Iar a doua lege, formată din patru capitole, cuprinde drepturile sociale şi personale, precum şi obligaţiile materiale constând în diferite dări. Multe din aceste prime codificări otomane realizate de Mehmed al II lea, au fost amplificate mai apoi în timpul sultanului Suleyman Magnificul şi au rămas în vigoare până în Epoca Tanzimatului (Epoca reformelor), în anul 1838.

* * *   

Sultanul Mehmed al II lea a avut mai mulţi copii, Baiazid al II lea fiind însă cel care i-a urmat la tronul Imperiului Otoman. Cât despre femeile din Haremul său, cea care i-a stat cel mai aprope a fost se pare Gülbahar Hatun (mama lui Baiazid). Atât mormântul acesteia cât şi cel al sultanului, pot fi vizitate la Istanbul, în cimitirul de lângă Moscheea Fatih.

VASILESCU GABRIELA


[1] Mehmet Ali Ekrem – Istoria Imperiului otoman şi a sud-estului european (1300 – 1918), Editura Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1994, pg. 24

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *