Vizionari și idei, p3: Armele
19 august 2017
Mitul Genezei în Legendele Olimpului – p1
27 septembrie 2017

Vizionari și idei, p4: zborul spațial

Iată-ne ajunși, stimați cititori și ascultători, la episodul despre zborul spațial, în ficțiunea scrisă.

Vechimea referirilor poate constitui un criteriu de grupare a acestora. Ca de obicei, izvoare antice oferă descrieri ale unor realizări străvechi, interpretabile tehnic în cheie modernă, dar clasate de mainstream în linistitoarele rafturi ale miturilor, ritualurilor și legendelor. O piatră sumar inscripționată poate acredita un episod istoric, dar zborul lui Etana, experiențele (considerate „vedenii”) ale proorocului Iezechiel, Cartea lui Enoh (atât de tulburătoare, încât a fost delarată apocrifă), purtătoare de remarcabile coincidențe cu situații specifice zborului spațial… sunt cantonate fie în corpul dogmatic, fie al produselor imaginației.

Zborul lui Etana (rege legendar din orașul sumerian postdiluvian Kish) purtat de vultur, sigiliu din lut, 4×10 cm, muzeul Pergamon, Berlin. Obiect datat circa 2200 î.Hr. Luna este la nivelul lor, cu sugestia accesibilității. Foto dreapta: una din „variantele” cuneiforme ale mitului

Conform legendei, Etana a urcat la cer, din dorința de a-l întâlni pe zeul Anu. Observațiile la „decolaare” sunt formidabile:

When he bore him aloft one league,
The eagle said to him, to Etana:
„Look, my friend, how the land is now.
Examine the sea, look for its boundaries
The land is hills…
The sea has become a stream”.
When he had borne him aloft a second league,
The eagle said to him, said to Etana,
„Look, my friend, how the land is now!
The land is a hill”.
When he had borne him aloft a third league,
The eagle said to him, said to Etana,
„Look, my friend, how the land is now!”
The sea has become a gardener’s ditch”.

Mai aproape de timpurile noastre, prevalența realităților Sistemului Solar, descrierea, în spiritul științei, a spațiului cosmic și mecanicii acestuia, au permis vizionarilor Evului Mediu târziu și ai perioadei moderne imaginarea, mai mult sau mai puțin plauzibilă, a zborului spațial. Această categorie de contribuții ficționale este menționată predominant în episodul nostru.

Ezechiel, (sec. 6 î.Hr), preot și profet evreu, a avut experiențe neobișnuite, fiind propulsat în realități dincolo de limitele înțelegerii din timpul său. „Vedenia” sa, oricât de interpretată în cheie simbolică, conține, literal, un dispozitiv cu roți îmbricate și jeturi.

În sfârșit, ficțiunea contemporană propune tot repertoriul imaginabil al mijloacelor de zbor spațial. Discutarea fezabilității acestora, considerând informațiile disponibile, ar fi un exercițiu interesant.

O remarcă, totuși: conștientizarea, treptată, a imposibilității călătoriei interplanetare cu echipaj, în nave realizabile tehnic și practic, a determinat anticipația de profil să forțeze legile cunoscute ale fizicii, propunând viteze supraluminice, scuturi energetice, teleportări, de/re-materializări, folosiri ale găurilor de vierme sau curburii spațiu-timp, ș.a.m.d. De notat că toate aceste viziuni împlinesc decenii, îmbătrânesc, fără vreo confirmare practică, de unde caracterul chestionabil al zicerii verniene, conform căreia „tot ceea ce unii oameni au imaginat, alții vor capabili să înfăptuiască”…

Să revenim, însă, la admirația cuminte față de precursorii moderni ai zborului cosmic. Vă lăsăm plăcerea descoperirii unei excepții medievale în fragmentul înregistrat. Imaginarea călatoriei spațiale devine consistentă în secolul al XIX-lea, când autori precum Jules Verne și H.G.Wells propun descrieri anticipative, plauzible în raport cu știința vremii. De la Pământ la Lună (1865), respectiv Războiul lumilor (1898) și Primii oameni pe Lună (1901) sunt lucrări în care autorii folosesc principii științifice percutante pentru descrierea călatoriei spațiale și a întâlnirilor cu ființe extraterestre.

Pionierii anticipației moderne în privința zborului spațial: Jules Verne și Herbert G. Wells

Este de remarcat că, la începutul secolului al XX-lea, s-a conturat teoretic posibilitatea învingerii gravitației terestre prin accelerarea la viteze și altitudini mari, cu ajutorul rachetelor. Remarcabilul om de știință (și profesor școlar !) Konstantin Țiolkovski (1857-1935) a produs progrese în aeronautică și astronautică, depășind ficțiunea. În anul 1895, apare cartea sa Vise despre Pământ și Cer, urmată, în 1896, de un articol despre comunicarea cu locuitorii altor planete (!); tot atunci, începe elaborarea lucrării de pionierat Explorarea spațiului cosmic folosind dispozitive reactive, în care teoretizează folosirea motoarelor-rachetă și dispozitivelor de ghidaj în spațiu.

Konstantin Țiolkovski (1857-1935), planurile evolutive ale rachetei cu echipaj și ecuația sa – bază a calculului dinamicii deplasării în spațiu.

În această formă, ecuația oferă viteza unei rachete după timpul t de la declanșarea propulsiei, în condițiile lansării cu viteza inițială Vo (care poate fi zero), a vitezei jetului Ve (între câteva mii și miloane de m/s), masei inițiale a rachetei Mo și masei acesteia Mt, la momentul t.

Variante mai sofisticate ale ecuației lui Țiolkovski se folosesc și azi.

Adevărat eretic în raport cu establishmentul științific al vremii, meritele lui Țiolkovski au fost recunoscute începând de prin 1918, de sovietici. Este considerat azi drept pionier al cercetării stratosferice și zborului interplanetar – concepte determinante în dezvoltarea astronauticii.

Se cuvine amintit aici și „omologul” american al lui Țiolkovski – este vorba despre Robert Goddard (1882-1945) – de asemenea, un teoretician al folosirii rachetelor pentru accesul în spațiu. Experimentând în secret, este ridiculizat în anii ’20 de presa vremii, între care New York Times, pentru susținerea ideii că rachetele pot fi utilizate pentru propulsarea unor obiecte care ar putea atinge Luna.

Activitațile ulterioare ale lui Goddard au fost sprijinite de celebrități americane ale vremii – Charles Lindbergh (aviator, primul care a traversat Atlanticul) și Daniel Guggenheim (filantrop). Între 1930-1941, Goddard construiește și experimentează la Roswell (!) numeroase rachete, din ce în ce mai complexe. Primul centru spațial NASA, înființat în 1959, îi poartă numele.

Robert Goddard (1882-1945), alături de rampa de lansare a primei sale rachete cu combustibil lichid, în 1926, apoi, în 1932 – într-o ipostază de prezentare, amuzantă azi, a unei rachete mai evoluate.

Foto dreapta: Guggenheim, Goddard și Linbergh – cruciali, fiecare prin influența sa, pentru demararea eforturilor „spațiale” în America

Triada fondatorilor astronauticii este întregită de omul de știință german Herman Oberth (1894-1989), născut în Sibiul de azi. În tinerețe, Oberth realizează simulări ale imponderabilității și propune proiectul unei rachete cu combustibil lichid care – mai e nevoie să o spunem ? – este respins ca fantezist de mediul industrial-militar. În 1922, dizertația pe tema proiectării rachetelor, pentru înscrierea la studii doctorale, îi este, de asemenea, refuzată de Universitatea din Heidelberg. Oberth publică însă, în 1923, Racheta în spațiul interplanetar, lucrare cu care dobândește recunoaștere generală.

Hermann Oberth (1894-1989), mentorul nu mai puțin celebrului Wernher von Braun, alături de care apare în foto din dreapta. Ipostaza „de atelier” era comună părinților fondatori ai rachetelor.

Precum Țiolkovski și Goddard, Oberth a fost stimulat de lecturile maeștrilor anticipației Jules Verne și H.G.Wells. Nu a aflat, până în anii 1920, despre cercetările și rezultatele similare ale celorlalți doi oameni de știință, dar le-a recunoscut avansul în găsirea ecuațiilor asociate zborului spațial. Altă lucrare a lui Oberth, tot din 1929, are, cu tot conținutul științific, un titlu rezonant poetic: Căi către Spațiu.

Si, pentru că autorii ficțiunii literare au încercat să descrie cât mai convingător navele spațiale, să menționăm, lăsânu-vă plăcerea comparației, faptul că primele motoare-rachetă proiectate de cei trei pionieri întru știință funcționau cu combustibil lichid.

În mod cu totul remarcabil însă, Oberth descrie, în Căi către Spațiu, motorul-rachetă ionic, asociat propulsiei electrice – devansând cu 30 de ani atât ideile tehnice ale timpului, cât și imaginația maeștrilor anticipației literare.

În fine, este de menționat introspecția științifico-filozofică a savantului german care, în lucrarea din 1959, Materie și Viață, susține imposibilitatea explicării pur materialiste a unor caracteristici vitale, între care – sufletul.

Stimați ascultători, deși episodul este centrat pe detectarea primelor descrieri ale zborului cosmic în literatura de anticipație, v-am propus această incursiune în biografiile oamenilor de știință fondatori ai astronauticii (celebri, dar nu singurii), pentru a susține o observație. Tinerii Țiolkovski, Goddard și Oberth au fost contemporani cu Jules Verne și H.G Wells și le-au cunoscut ideile de avangardă. Precum și în alte științe, doar în primele decenii ale secolului al XX-lea, pionierii astronauticii i-au depășit pe maeștrii anticipației.

Despre aceștia din urmă și ideile lor – într-un fragment înregistrat al vocii regretatului autor, cercetător și exeget Ion Hobana.

Redactor: Florin VASILIU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *