PETER RABBIT- un live-action plin de tandrețe – de Michaela Platon
7 ianuarie 2019
Culturi şi tehnici întrepătrunse în artă
11 ianuarie 2019

The Upside- Intouchables american style- de Michaela Platon

Poate unii se întreabă de ce se fac remake-uri şi, sincer, şi eu mi-am pus întrebarea asta, dându-mi mai multe răspunsuri care să se potrivească fiecărei situaţii: ori un scenariu e prea bun , iar niște producători au nevoie rapidă de o formulă verificată cu care să sconteze la sigur, ori filmul este unul vintage şi îl resuscitează cu mijloaccele moderne, fie cineva din industrie a achiziţionat nişte drepturi şi vrea să le valorifice…ori pur şi simplu se aplică formula americană-     „mulge vaca până la ultima picătură”.

În cazul de faţă aş miza pe un „fusion”, căci filmul primordial „Intouchables” regizat de  Eric Toledano şi Olivier Nakache a fost un hit cinematografic cu cote de piaţă excelente pentru exact această poveste a unei prietenii ce sparge convențiile sociale, şi care este inspirată de una reală. Şi dacă Intouchables fermeca tocmai prin faptul de a fi fost o comedie europeană, The Upside înghesuie în scenariu toate trademark-urile americane, adjudecându-și-l în această manieră- filmul calchiand perfect scenariul franţuzesc ce valorifica şi el o poveste care nu e nouă- dar care „marchează” fără greş câte un slam dunk ori de câte ori e reluată.

Dar până la urmă nu în asta rezidă talentul regizorului- în a spune altcumva povestea, în a pune altminteri lumina pe personaje, în a reinventa spusul şi făcutul într-o manieră personală?

Iar Neil Burger îl cooptează pe Jon Hartmere, care a mai resuscitat în 2011 un alt megasucces din 1984 – Footloose, aşa că pare „specializat” în demersul acesta. Altminteri, fără echivoc, la creditele pt script sunt Toledano şi Nakache.

Cât despre mr Burger- este un talent fără îndoială, şi încă unul multilateral, căci a scris, regizat şi produs nişte filme care au fascinat la vremea lansării: The Illusionist din 2006, în care Edward Norton ne uimea, Divergent din 2014 care o propulsa pe Shailene Woodley , excepţionalul Limitless cu Rober De Niro şi Bradley Cooper şi seria Billions cu Paul Giamatti şi Malin Akerman. Experienţă, nu glumă – talent, nu joacă!

Aşa stând lucrurile, opinez că a fost ofertat de producători să mai extragă încă o dată biletul „ Intouchables”, căruia i-a aplicat câteva mici modificări.

Castingul însă este excelent- Bryan Cranston confirmându-şi valoarea, ca şi Nicole Kidman- ce pare să aibă într-adevăr putinţa de a juca orice rol în orice registru- fiind de fiecare dată impecabilă, şi Kevin Hart- fix ce trebuia acestei comedii ca să se americanizeze perfect- căci rolul acestui comedian este exponentul perfect al personajului adaptat. Sigur că nu e Omar Sy- după cum nici Cranston nu e François Cluzet, dar cumva chimia există şi – mai ales dacă nu ai văzut Intouchables (pe care sigur nu l-a bifat tot mapamondul!) o să te bucuri de giumbuşlucurile lui Driss şi de transformarea lui Phillip, de poantele neaoșe, de muzică şi de felul în care evoluează o relaţie de prietenie şi încredere ce părea imposibilă.

Pe lângă coloana sonoră splendidă manageriată de Rob Simonsen ( Nerve, The Age of Adaline sau Love, Simon- toate de excepţie!), finalul care dedică pelicula Reginei Aretha Franklin şi valorifică glorios o raritate interpretativă a acesteia cu aria Nessun Dorma a lui Puccini- rupe inimile melomane                    (americane!) şi mai dă un jvung acestei pelicule agreabile, care de astăzi, 11 ianuarie, rulează în cinematografele din România.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *