Comunitatea samariteană, una dintre cele mai vechi comunități din lume
29 iunie 2018
Tezele din iulie, de Dan Manolache
30 iunie 2018

REVOLUŢIA DE LA 1848, 170 DE ANI: Nicolae Bălcescu, rol fruntaş în declanşarea revoluţiei muntene

Personalitate marcantă a neamului românesc, unul dintre liderii Revoluţiei de la 1848, Nicolae Bălcescu, istoric şi prozator, s-a născut la Bucureşti, la 29 iunie 1819.

Nicolae Bălcescu s-a născut în mahalaua bucureşteană Boteanu, fiind al patrulea din cei cinci copii ai Zincăi Bălcescu. Prima educaţie a primit-o în cadrul familiei, de la un arhimandrit grec. Apoi şi-a continuat studiile la Colegiul ”Sf. Sava” din Bucureşti, unde şi-a însuşit de la profesorul bănăţean Eftimie Murgu primele elemente de filosofie, potrivit lucrării ”Dicţionarul scriitorilor români” (1995).

La 19 ani s-a angajat în armată cu gradul de iuncher şi a predat, ca învăţător, cunoştinţe elementare şi lecţii de istorie într-o şcoală destinată ostaşilor. Studiul istoriei, mai ales al documentelor referitoare la trecutul Principatelor, a devenit preocuparea dominantă, ceea ce a avut ca urmare şi orientarea tânărului ofiţer spre gruparea naţională condusă de colonelul Ion Câmpineanu.

În 1840, Nicolae Bălcescu a luat parte la mişcarea revoluţionară iniţiată de Dimitrie Filipescu (alături de Eftimie Murgu, C. Bolliac, Marin Serghiescu, J.A. Vaillant, C. Telegescu), care avea ca obiective instituirea republicii, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor, potrivit volumului ”Istoria românilor” (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003). Mişcarea a fost descoperită de autorităţi, iar membrii ei au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Bălcescu a fost condamnat numai la trei ani de închisoare, fiind considerat minor. Detenţia a fost grea, sănătatea fiindu-i şubrezită. A fost graţiat în aprilie 1842.

A întemeiat în 1843, împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell, societatea secretă ”Frăţia”, ce avea ca deviză ”Dreptate, Frăţie”, potrivit ”Dicţionarului general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

Nicolae Bălcescu a călătorit prin provinciile româneşti şi a legat prietenii cu moldovenii Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu şi cu ardeleanul George Bariţiu. S-a afirmat ca unul dintre cei mai competenţi istorici ai românilor, apreciat de Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, prin publicarea, în 1844, în revista ieşeană ”Propăşirea”, a studiului ”Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum”, în care susţinea ideea refacerii armatei naţionale pe baze populare.

A editat ”Magazin istoric pentru Dacia” (1845-1848) împreună cu August Treboniu Laurian. Aici, în 1846, a publicat ”Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri”, care oferea raţiunile teoretice, economice şi istorice privind desfiinţarea muncii servile, conferind problemei importanţă primordială, naţională, potrivit volumului ”Istoria românilor” (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003). Articolul a fost reluat în ”Question economique de Principautes Danubiennes” (1850). Tot aici a publicat, în 1845, un ”Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor” notează ”Dicţionarul scriitorilor români” (1995).

În 1846, pentru a evita noi represiuni din partea stăpânirii a plecat în Franţa. S-a reîntâlnit, la Paris, cu Mihail Kogălniceanu, dar şi cu C.A. Rosetti, Ion Ghica, Ion şi Dimitrie Brătianu. După câteva luni de la sosirea în Franţa, au apărut primele semne ale bolii de plămâni care îl va doborî peste câţiva ani. Ulterior, a plecat în Italia unde s-a întâlnit cu Vasile Alecsandri. În vara anului 1847 se afla din nou la Paris, unde făcea propagandă în presă în favoarea emancipării Ţărilor Române şi pentru reforme sociale democratice.

În februarie 1848, când a izbucnit revoluţia în Franţa, membrii Societăţii studenţilor români, aflaţi aici, au înţeles că Principatele nu puteau rămâne în afara acestui important proces istoric. Pentru ca evenimentele aflate în curs de desfăşurare să-i găsească pregătiţi, Nicolae Bălcescu, unul dintre conducătorii societăţii, a convocat la locuinţa sa, la 8/20 martie 1848, pe toţi ”moldo-românii”. La întrunire au participat Al. G. Golescu (Negru), Dimitrie Bolintineanu şi C. Mavrodin, precum şi moldovenii Iancu Alecsandri (fratele lui Vasile Alecsandri), Vasile Mălinescu, I. Lecca. Atmosfera revoluţionară din rândurile studenţilor români era întreţinută şi de prelegerile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewicz, care au avut o înrâurire însemnată şi asupra lui Bălcescu.

Parte a fenomenului general european, Revoluţia română de la 1848, aşa cum aprecia justificat Nicolae Bălcescu, ”n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală – mai evidenţia el – fu ocazia, iar nu cauza Revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trudă, suferinţă şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi”. (”Istoria românilor”, vol I., VII, Ed. Enciclopedică, 2003)

La 12/24 februarie 1848, din Paris, în plină desfăşurare a Revoluţiei, Nicolae Bălcescu îi scria lui Vasile Alecsandri: ”Află că naţia cea mai mare s-a ridicat şi că libertatea lumei s-a mântuit”. El mai adăuga: ”Minunata revoluţie, ce te căesc amarnic că n-ai văzut-o cu ochii, va schimba faţa lumii”. (”Istoria românilor”, vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003)

Nicolae Bălcescu s-a întors în ţară în aprilie 1848. Împreună cu Ion Ghica şi Al. G. Golescu-Negru (Arăpilă) a făcut parte dintr-o comisie executivă aleasă de comitetul revoluţionar român. A colaborat la redactarea proiectului de constituţie şi a ”Proclamaţiei de la Islaz”, insistând, într-o dispută neîntreruptă cu mulţi dintre conducătorii mişcării, pentru menţinerea articolului 13 privitor la desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.

În condiţii extrem de grele, datorită situaţiei internaţionale în care se găsea Ţara Românească ameninţată de intervenţiile represive a două mari imperii absolutiste (Rusia şi Turcia), noul regim revoluţionar a trecut la realizarea programului. Rangurile boiereşti au fost desfiinţate, a fost hotărâtă eliberarea deţinuţilor politici, au fost eliberaţi robii ţigani, a fost instituit steagul tricolor, s-a decretat desfiinţarea bătăii şi a pedepsei cu moartea, a fost ridicată o statuie a Libertăţii, s-a decretat dreptul oricărui român ”de a vorbi, scrie, a tipări slobod asupra tuturor lucrurilor”.

Nicolae Bălcescu a fost numit, la 11 iunie 1848, în fruntea Departamentului relaţiilor externe, dar a renunţat preferând funcţia de secretar al Guvernului provizoriu. Însă, atât el cât şi succesorul său Ion Voinescu II, au desfăşurat o activitate menită a sublinia noua poziţie, deplin autonomă a ţării şi chiar aspiraţia ei spre independenţă. A luat fiinţă presa revoluţionară (cele mai importante organe de presă fiind ”Pruncul român”, ”Poporul suveran”, iar pentru sate ”Învăţătorul satului”) şi a fost decretată înfiinţarea gărzii naţionale, insistându-se asupra organizării unităţilor de dorobanţi şi panduri voluntari. Dar realizarea celor mai importante revendicări ale programului revoluţionar, privind problema agrară şi reforma electorală, întârzia datorită unor împrejurări interne şi mai ales externe.

”Măsurile noastre pentru proprietate – scria în acele zile Bălcescu lui Alexandru G. Golescu (Negru) – lăsând lucrurile în starea veche, sunt cam vătămătoare, căci ţăranii nu cred făgăduielile şi zic că de ce nu li se dă acum”. Cerând realizarea deplină şi imediată a cerinţelor prevăzute în programul revoluţionar, Bălcescu îndemna la acţiuni revoluţionare ferme: ”Nu faceţi poezie şi sentimentalism, ci dreptate straşnică…fiţi mai revoluţionari, c-am făcut greşeli!”. Dar nu toţi fruntaşii regimului revoluţionar împărtăşeau opiniile lui Bălcescu ori ale celor care gândeau ca el, consemnează ”Istoria românilor” (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003).

Guvernul provizoriu a fost înlocuit cu o Locotenenţă Domnească, iar Bălcescu a fost propus în deputăţia care urma să plece la Constantinopol pentru a obţine recunoaşterea unor reforme. Atât misiunea cât şi întreaga mişcare revoluţionară a eşuat. Apelurile sale pentru o mobilizare armată au rămas zadarnice. La 13 septembrie s-a întors în ţară, însă a fost arestat de turci şi îmbarcat pe o corabie mică, pe Dunăre, împreună cu ceilalţi conducători ai revoluţiei, în vederea expulzării din ţară. A ajuns în Transilvania, urmărind acţiunile revoluţionarilor maghiari şi români, care se aflau în conflict.

În februarie 1849 a ajuns la Constantinopol. A fost secretar al emigraţiei române şi a participat la unele acţiuni politice care urmăreau pe cale diplomatică o încercare de a salva revoluţia din Muntenia.

După înfrângerea revoluţiei din Muntenia, a depus demersuri pentru împăcarea dintre revoluţionarii români conduşi de Avram Iancu şi cei maghiari ai lui Lajos Kossuth, semnând, în iulie 1849, ”Proiectul de pacificaţie”. Propunerile lui privind recunoaşterea drepturilor românilor din Transilvania, depuse în numele revoluţionarilor români, au fost acceptate doar când armata revoluţionară ungară a fost înfrântă. Aflat mereu în primejdie de a fi arestat, Nicolae Bălcescu s-a refugiat în tabăra lui Avram Iancu de la Câmpeni. În octombrie 1849, se afla din nou la Paris, unde a făcut eforturi mari de a organiza emigraţia pentru pregătirea unei noi revoluţii, conform ”Dicţionarului general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

La începutul anului 1850, a călătorit la Londra, pentru o întrevedere cu lordul Palmerston. Aici, a încercat printr-o susţinută activitate diplomatică să câştige sprijinul guvernului englez în favoarea Principatelor. S-a întors la Paris, unde, în noiembrie 1850, a scos revista ”România viitoare” (număr unic).

A renunţat în mare măsură la activitatea politică, fiind bolnav, dar şi dezamăgit şi mâhnit de conflictele permanente dintre exilaţii români, şi s-a consacrat redactării monografiei istorice ”Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” publicată postum, în 1878, de Al.I. Odobescu. În timpul vieţii sale a mai scris lucrările ”Drepturile românilor către Înalta Poartă” (1848), ”Mersul revoluţiei în istoria românilor” (1850), ”Despre împroprietărirea ţăranilor” (1850), ”Reforma socială a românilor” (1850), ”Mişcarea românilor din Ardeal la 1848” (1851).

Slăbit de boală, s-a stabilit la Paris, în primăvara anului 1851. La sfârşitul lunii aprilie 1852, a pornit spre Constantinopol, cu gândul de se stabili în Moldova. La 8 septembrie a trecut Dunărea pe malul românesc. În octombrie s-a îndreptat singur spre Italia, a trecut prin Neapole şi s-a oprit la Palermo, unde a murit la 29 noiembrie 1852. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.

sursa: AGERPRES

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *