PORTRET: Zoe Petre – in memoriam
1 septembrie 2018
Teme deschise: DESTINUL FAMILIEI MINOVICI
7 septembrie 2018

PORTRET: Maica Tereza – o viaţă dedicată umanităţii

Motto: „Sunt albaneză după sânge, indiancă după cetăţenie. În ce priveşte credinţa mea, sunt o soră catolică. După vocaţie, aparţin lumii. Dar în ce priveşte inima mea, aparţin cu totul Inimii lui Isus” – Maica Tereza

Având numele la naştere Agnesë Gonxhe Bojaxhiu, s-a născut la 26 august 1910, la Uskub, acum Skopje, în Macedonia, fiind cea mai mică dintre cei cinci copii ai lui Nikola, care lucra ca farmacist şi era împlicat în politica albaneză, şi Drane Bojaxhiu, care se ocupa cu vopsitul ţesăturilor.

A fost fascinată încă din copilărie de povestirile despre misionarii creştini, iar la vârsta de 12 ani a decis să urmeze şi ea această cale.

După terminarea liceului, în septembrie 1928, Gonxhe a intrat la Institutul Sfintei Fecioare Maria, cunoscut sub numele „Surorile din Loreto”, din Irlanda, instituţie care s-a remarcat pentru activitatea sa de caritate în India.

A ajuns apoi în India, la 6 ianuarie 1929, unde a predat geografia într-o şcoală din Calcutta.

În mai 1931, a făcut legământul religios de călugărie și și-a ales numele de Tereza, pentru că a admirat-o foarte mult pe Sfânta Tereza de Lisieux – o sfântă modestă care și-a dedicat viața rugându-se pentru cei săraci. Sora Tereza este trimisă în comunitatea Surorilor de Loreto din Entally, unde avea să petreacă 20 de ani din viaţă, şi unde a predat la şcoala de fete St. Mary.

La 24 mai 1937, ia numele de Maica Tereza, devenind, aşa cum ea însăşi a spus, „mireasa lui Isus” pentru „toată veşnicia”.

A continuat să predea la St. Mary, iar în anul 1944 a devenit directoarea şcolii.

Împreună cu alte călugăriţe a început să îi îngrijească pe cei sărmani, bolnavi şi fără alt ajutor, apoi a înfiinţat organizaţia “Misionarele carităţii”, recunoscută ulterior de Vatican şi subordonată Papei.

Pe 10 septembrie 1946, în timpul călătoriei cu trenul de la Calcutta la Darjeeling pentru o reculegere anuală, Maica Tereza a primit „inspiraţia”, „vocaţia în vocaţie”, setea lui Isus după iubire şi după suflete impunându-se definitiv în inima ei.

Tot în 1946, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, apoi a simţit că misiunea ei este alta, a cerut Vaticanului să iasă din ordinul Surorilor Loretto, cu dorinta de a lucra în serviciul celor săraci şi a intrat sub jurisdicţia Arhiepiscopului din Calcutta (India), în 1948.

Pe 17 august 1948, a îmbrăcat pentru prima oară sari-ul alb cu margini albastre şi a ieşit pe poarta iubitei ei mănăstiri din „Loreto”, pentru a începe noua sa misiune – aceea de a se dedica cu toată fiinţa săracilor.

A ajuns la Calcutta unde a găsit găzduire temporară la Micile Surori ale Săracilor, iar pe 21 decembrie 1948, a mers pentru prima oară la periferie, unde a vizitat familiile, a spălat rănile unor copii, s-a îngrijit de un bărbat în vârstă care zăcea bolnav pe stradă şi de o femeie care murea de foame şi de tuberculoză.

Apoi, într-o o perioadă de câteva luni, i s-au alăturat, una după alta, mai multe dintre fostele ei eleve.

La 7 octombrie 1950, noua Congregaţie a Misionarelor Carităţii era recunoscută oficial în Arhidieceza de Calcutta.

În anul 1960, Maica Tereza începea să trimită surori în alte zone ale Indiei, apoi primeşte Premiul indian Padmashri, în 1962, iar în 1963, pentru a răspunde mai bine nevoilor săracilor, atât fizice cât şi spirituale, a fondat congregaţia Fraţii Misionari ai Carităţii.

În februarie 1965, Congregaţia primeşte Dreptul Pontifical din partea Papei Paul al VI-lea, apoi Maica Tereza deschide o casă de misiune în Venezuela, urmată de filiale la Roma şi în Tanzania şi, ulterior, pe toate continentele.

În anul 1976, fondează ramura contemplativă de surori a Misionarelor Carităţii, iar în anul 1979 este răsplătită cu Premiu Nobel pentru Pace pentru opera ei caritabilă, primind distincţia „spre slava lui Dumnezeu şi în numele săracilor”.

Atunci, Maica Tereza a șocat pe toată lumea când i-a rugat pe cei din comisia Nobel să renunțe la dineul de după acordarea premiului afirmând că „Sunt 6.000 de dolari pe care i-aş putea folosi pentru hrana săracilor din Calcutta. Cu banii ăştia mănâncă un an întreg”.

În anul 1984, ea înfiinţează organizaţia Părinţii Misionari ai Carităţii, iar în anul 1991 a dat viaţă Mişcării Corpus Christi pentru Preoţi, ca o „cale mică de sfinţenie” pentru cei care doreau să împărtăşească spiritul şi carisma ei.În perioada 1980 – 1992, Maica Tereza a deschis case de misiune în aproape toate ţările comuniste, inclusiv în fosta Uniune Sovietică, Albania şi Cuba, iar în România în anul 1992, prilej cu care ea a vizitat ţara noastră (a doua vizită după cea din 1990 când participase la deschiderea, de către ordinul Misionarii Carităţii, a unui orfelinat la Bacău).

În ultima parte a vieţii a fost măcinată de probleme tot mai mari de sănătate, dar chiar şi în aceste condiţii ea a continuat să conducă Congregaţia ei şi să răspundă nevoilor săracilor şi ale Bisericii.

În martie 1997 a binecuvântat-o pe noua Superioară Generală a Misionarelor Carităţii, apoi l-a întâlnit pe Papa Ioan Paul al II-lea pentru ultima dată.

La 5 septembrie 1997, a trecut la Domnul, iar în onoarea ei au fost organizate funeralii de stat de către guvernul indian, trupul fiindu-i înmormântat în Casa Mamă a Misionarelor Carităţii.

La momentul dispariţiei ei, în 1997, surorile Maicii Tereza erau în număr de aproape 4.000, fiind prezente în 610 case de misiune răspândite în 123 de ţări din lume.

Mormântul ei a devenit repede loc de pelerinaj şi de rugăciune pentru oameni de orice credinţă, săraci şi bogaţi, fără nici o diferenţă.

În anul 1999, un sondaj desfăşurat printre americani o clasa pe primul loc în Lista Gallup a celor mai admiraţi oameni ai secolului 20, la mare distanţă de locurile 2 şi 3 ocupate de Martin Luther King Jr. şi John F. Kennedy.

În anul 1999, datorită sfinţeniei ei şi a harurilor obţinute prin mijlocirea ei, Papa Ioan Paul al II-lea a aprobat deschiderea cauzei de canonizare (Vaticanul a decis să acorde o derogare de la perioada de aşteptare obişnuită, de cinci ani, pentru a deschide procesul de canonizare), iar la 20 decembrie 2002 a aprobat decretele asupra virtuţilor eroice şi a miracolelor sale. Vaticanul a hotărât să admită ca miracol vindecarea de cancer abdominal a unei femei indiene, Monica Besra. Aceasta a depus mărturie că folosirea unui medalion ce avea înăuntru o fotografie a Maicii Tereza i-a înlăturat suferinţa, povestind că din acesta s-au prelins “seminţe de lumină” care au vindecat tumoarea.

La şase ani după moartea ei, la 19 octombrie 2003, în cadrul unei slujbe ce a avut loc la Vatican, Maica Tereza a fost beatificată de Sfântul Scaun, ca pas necesar pentru canonizarea şi trecerea ei în rândul sfinţilor Bisericii Romano-Catolice. Atunci Maica Tereza a primit dreptul de a fi numită, în mod oficial, “Binecuvântată” şi de atunci este sărbătorită de catolici, anual, pe 5 septembrie.
„Noi, ca răspuns la cererea episcopului de Calcutta şi a cererii celorlalţi credincioşi, după ce am aflat şi părerea Congregaţiei noastre pentru cauza Sfinţilor, cu autoritatea noastră apostolică, recunoaştem că venerabila servitoare a lui Dumnezeu, Tereza de Calcutta, se poate numi de astăzi Fericită şi va fi sărbătorita în fiecare an, la 5 septembrie”, spunea marele ei prieten, Papa Ioan Paul al II-lea, în discursul de beatificare.

La 4 septembrie 2016, Papa Francisc a oficiat, în faţa a mii de credincioşi adunaţi în Piața Sfântul Petru din Vatican, slujba de canonizare a Maicii Tereza, sub numele de Sfânta Tereza de Calcutta. Un număr de aproximativ 1.500 de oameni fără adăpost din Italia au primit atunci locuri de onoare la ceremonia urmată de un prânz (pizza) servit de 250 de călugăriţe şi preoţi ai ordinului Surorilor de Caritate, la solicitarea Papei.

Papa a citit formula de canonizare în limba latină care s-a încheiat cu binecuvântarea referitoare la Sfânta Treime: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

În predica sa, Francisc a descris-o Maica Tereza ca o „figură emblematică a feminităţii”, încheind: „Fie ca ea să fie modelul de sfinţenie”.

Trebuie spus că odată cu sărbătorirea centenarului naşterii Maicii Tereza, în 2010, guvernul de la Tirana a solicitat Indiei înapoierea rămăşiţelor pământeşti ale calugăriţei pe motiv că este albaneză, însă oficialii de la New Delhi au respins categoric această cerere, răspunzând ca ea a fost cetăţean indian şi că „îşi doarme somnul de veci în propria ei ţară, în propriul ei pământ”.

Sunt şi alte două state din Balcani – Macedonia şi Kosovo – care reclamă apartenenţa Maicii la cele două ţări, ambele încluzând-o în panteonul lor naţional.

Unele surse afirmă chiar că Maica Tereza ar avea origini româneşti, având în vedere că tatăl său era aromân. Mai mult, aceleaşi surse arată că numele ei la naştere ar fi de fapt Agneza Gongea Boiagiu şi că pe perioada celor două vizite în România, Maica Tereza ar fi amintit, neoficial, de rădăcinile sale româneşti.

După trecerea ei la cele veşnice, au apărut mai mulţi critici ai activităţii sale misionare. Au fost publicate o mulţime de documente care ar demonstra, printre altele, că miracolul atribuit Maicii Tereza pentru beatificare nu ar fi fost întru-totul real, că maica ar fi fost foarte zgârcită cu fondurile pe care le avea la dispoziţie, că ar fi suţinut dictatori nemiloşi ai lumii, în scopul de a primi sprijin pentru activitatea sa misionară.

În opoziţie cu aceste poziţii, mai multe personalităţi, organizaţii şi state au cerut, ani la rând, canonizarea Maicii Tereza, tocmai având la bază dovezi de necontestat ale altor minuni săvârşite de aceasta în lunga sa activitate misionară.

Îndiferent de opiniile exprimate la adresa activităţii sale, putem afirma cu convingere că Maica Tereza şi-a oferit întreaga viaţă şi operă cu mărturia bucuriei de a iubi, a respectat măreţia şi demnitatea fiecărei persoane, a dat valoare lucrurilor mărunte făcute cu dragoste şi şi-a aratat în fiecare clipă incomparabila sa iubire de Dumnezeu.

RADOR (de Răzvan Moceanu)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *