Invitata de astăzi a emisiunii „Drept de autor” este poeta Moni Stănilă
29 iulie 2018
Născut în România – Invitat, filosoful Theodoru Ghiondea
31 iulie 2018

PORTRET: Emily Brontë – 200 de ani de la naştere. O existenţă dominată de istoria tragică a familiei şi de capodopera „La răscruce de vânturi”

Motto: „Unicul gând al vieţii mele este el. Dacă totul ar pieri şi n-ar rămâne decât el, eu aş continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru el e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Eu sunt El. El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, aşa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea fiinţă.” – Emily Brontë în „La răscruce de vânturi”

Luni, 30 iulie, se împlinesc 200 de ani de la naşterea romancierei şi poetei britanice Emily Brontë, creatoarea unui singur roman, „La răscruce de vânturi” („Wuthering Heights”), scris sub pseudonimul Ellis Bell, o capodoperă a literaturii engleze şi universale.

Emily, alături de surorile sale Charlotte şi Anne, au scris poezii remarcabile dar, mai ales, romane care sunt apreciate drept mari opere ale literaturii engleze, cele trei fiind considerate întemeietoarele realismului critic în literatura engleză a secolului al XIX-lea.

Charlotte este autoarea, sub pseudonimul Currer Bell, a romanelor „Jane Eyre” (1847), „Shirley” (1849), iar Anne este autoarea – sub pseudonimul Acton Bell –  a romanului „Agnes Grey” (1847) şi a unor poezii.

Operele lor au fost citite şi recitite cu pasiune în întreaga lume însă, ca o fatalitate, viaţa fiecăreia dintre surori avea să ia sfârşit mult prea devreme, în mod tragic.

Emily Jane Brontë s-a născut la 30 iulie 1818, în Thornton, Marea Britanie, fiind a cincea născută din cei şase copii ai familiei unui preot anglican sărac, Patrick Brontë şi ai Mariei Branwell.

Maria a fost prima născută a familiei, în 1814, a urmat Elisabeth în 1815, Charlotte Brontë  născută în 21 aprilie 1816, apoi Branwell, singurul fiu, născut în 1817, Emily, şi sora lor cea mai mică, Anne Brontë, născută în 17 ianuarie 1820.

Primii ani de viaţă ai celor şase copii au fost marcaţi de nefericire. În anul 1821, mama lor a murit de cancer, iar sora mamei lor, mătuşa Elisabeth, a fost cea care îi va prelua şi îi va creşte pe copii, alături de tatăl lor. Acesta avea însă un caracter dificil, nu le acorda copiilor niciun fel de atenţie, lăsându-i exclusiv în seama mătuşii lor. Pe lângă sărăcia cumplită, fetele aveau să primească o educaţie puritană, fără să trăiască bucuria primilor ani de viaţă.

Cu toate acestea, Emily, Charlotte şi Anne, alături de fratele lor, au făcut o pasiune din a citi vechile cărţi din biblioteca familiei, pentru ca, mai apoi, să înceapă să scrie, pentru a-şi putea da frâu liber fanteziilor înăbuşite, timp îndelungat, de monotonia casei din Haworth, în care familia se mutase pentru a-şi urma capul familiei, care obţinuse postul de vicar. Copiii au început să-şi creeze o lume a visurilor, cu împărăţii, intrigi, personaje luminoase şi nobile, scenarii care s-au regăsit, peste ani, în cărţi cu subiecte legate de viaţa lor.

Se spune despre Emily că pe lângă cei mai apropiați membri ai familiei – fraţii săi -, cel mai mult iubea animalele și ținutul sălbatic și mlăștinos din Yorkshire – pasiune care avea să se remarce, peste ani, în „La răscruce de vânturi”.

Au urmat anii educaţiei în sordidul pension condus de pastorul Carus Wilson, în care și-au distrus sănătatea şi viața atâtea ființe omenești plăpânde, un loc așezat într-o văgăună mlăștinoasă spre care se cobora prin păduri întunecate. Pensionul găzduia 80 de fete de diferite vârste, uniformizate de purtarea unor veșminte urâte și umilitoare, de educația puritană menită să îmblânzească orgoliul presupus al unor copii, care trebuiau cu orice preț să înveţe că sărăcia lor nu le putea îngădui pe lume decât cea mai mare supunere și umilință. Frigul și inaniția ajunseseră la rangul de mijloace de educație “pioasă” a sufletului nefericiților copii, somnul le era „asigurat” în încăperi înghețate, igiena le era îngăduită prin spălarea „câte șase într-un lighean”, hrana de dimineață era o fiertură de ovăz mai mereu arsă, la prânz le era oferit un singur fel de mâncare gătit cu grăsime râncedă, iar seara se consuma un pahar de apă și o felie subțire de prăjitură de ovăz. Acesta era mediul în care copiii au început să se îmbolnăvească de friguri palustre sau tuberculoză.

Charlotte Brontë descria aceste condiţii astfel: “Îmbrăcămintea nu era îndestulătoare pentru a ne apăra de gerul aspru; n-aveam ghete, zăpada pătrundea în pantofi și se topea acolo; mâinile fără mănuși ne înțepeneau și se acopereau de degerături ca și picioarele: mi-aduc aminte suferința înnebunitoare pe care o înduram în fiece seară din această cauză, când mi se umflau picioarele, ca și chinul de a băga dimineața în pantofi degetele umflate, jupuite și țepene.”

Prima care a avut de suferit în urma acestor condiţii, dar şi a antipatiei uneia dintre educatoare faţă de ea, a fost Maria Brontë. Pentru o pată făcută pe caiet, pentru un moment de neatenție în timpul explicației sau al întrebărilor puse în clasă, pentru felul nepotrivit în care își ținea picioarele pe podea, cu tălpile prea înclinate într-o parte, pedepsele se țineau lanț, era pusă mereu la colţ, la regim de apă și pâine pentru o zi sau două, era bătută cu biciul pe care era trimisă să-l aducă ea singură, era certată şi umilită fără încetare, în schimb, ea nu se plângea niciodată. Însă, slăbită peste poate şi chinuită de o tuse suspectă, Maria e luată de tatăl ei înapoi acasă la 14 februarie 1825, după o ședere de șapte luni la Cowan Bridge, pentru ca peste doar câteva luni să moară de tuberculoză, la vârsta de doar 11 ani.

În mai 1825, şi Elizabeth devenise foarte slabă și fusese atinsă de ftizie, este trimisă la Haworth, pentru ca după doar două săptămâni să plece şi ea din această lume.

Confruntat cu perspectiva sumbră de a-şi pierde toţi copii, pastorul Brontë le readuce pe Charlotte și pe Emily de la Cowan Bridge, la 1 iunie 1825, însă sănătatea celor două surori avea să rămână foarte afectată de experienţele sumbre prin care au trecut la pension.

Charlotte a decis să plece prima de acasă pentru a se angaja ca guvernantă, însă din cauza sănătăţii ei precare, dar şi a vieţii lipsite de atracţii, a renunţat la această activitate.

Anna a fost următoarea care părăsea casa părintească, însă şi ea avea să revină, destul de repede, acasă.

La rândul său, Brenuell, devenit un pictor talentat, căzuse în patima băuturii.

Surorile încearcă apoi să deschidă o şcoală proprie, iar mătuşa lor le-a dat nepoatelor Charlotte şi Emily, sprijinul material necesar, pentru a-şi realiza visul.

Mai întâi ele pleacă pentru doi ani la Bruxelles, pentru a învăţa limbile moderne, în faţa lor deschizându-se perspective luminoase de viaţă, însă, după moartea mătuşii lor, tinerele sunt nevoite să revină acasă, pentru a-l îngriji pe tatăl lor. După ce proiectul şcolii proprii devenise un vis nerealizabil, surorile, reunite din nou, reîncep viaţa mizeră, zbătându-se în sărăcie.

Fără să știe una de cealaltă, Anne, Emily și Charlotte scriau poezii pe ascuns. Charlotte a descoperit din întâmplare versurile lui Emily, moment în care și Anne a recunoscut că are preocupări asemănătoare.

Asfel, în anul 1846, la inițiativa lui Charlotte, poeziile au fost publicate într-un volum intitulat „Poeziile lui Currer, Ellis şi Acton Bell”, din care din păcate s-au vândut doar două exemplare la vremea respectivă.

Criticii contemporani opinau, peste ani, că dintre cele trei surori, doar Emily avea cu adevărat talent la poezie.

După ce primul lor volum de poezii nu a fost întâmpinat cu interes, cele trei surori se decid să scrie proză, editorului Smith din Londra fiindu-i prezentate trei romane noi: „Jane Eyre” de Currer Bell, „La răscruce de vânturi” de Ellis Bell şi „Agnes Grey” de Acton Bell, toate scrise sub pseudonim, într-o perioadă în care lumea literaturii era rezervată exclusiv bărbaţilor.

„La răscruce de vânturi”, singurul roman al lui Emily Brontë, reliefează dragostea intensă, aproape demonică, dintre Catherine Earnshaw şi Heathcliff, un copil găst ş crescut de tată ei. Dupa moartea domnului Earnshaw, Heathcliff este umilit de Hindley, fratele lui Catherine, care era gelos pe afecţiunea pe care părintele său i-o purtase copilului orfan, în ciuda lipsei de educaţie şi de maniere a acestuia. Între timp, Catherine îşi descoperă atracţia pentru Edgar Linton, fiul unui mic nobil vecin, care o impresionează prin blândeţea şi comportamentul său aristocratic. Crezând că iubita lui nu-i împărtăşeşte sentimentele, Heathcliff părăseşte Wuthering Heights, reşedinta izolată a familiei, şi revine câţiva ani mai târziu ca un om bogat şi rafinat, nerăbdător să se răzbune pentru fostele sale suferinţe. „La răscruce de vânturi” impresionează printr-o structură narativă complexă, în care sunt prezentate emoţii violente, în care sunt descrise evocator ţinuturile mlăştinoase singuratice, iar viziunea excepţională a autoarei au plasat acest roman unic în rândul capodoperelor literaturii engleze şi universale.

Trebuie spus şi că au existat anumite suspiciuni conform cărora „La răscruce de vânturi” ar fi fost scrisă parțial de Branwell, fratele lui Emily, o idee rămasă la stadiul de legendă din moment ce criticii vremii nu puteau accepta aşa ușor că o femeie ar putea concepe un personaj atât de visceral precum Heathcliff şi ţinând cont că nu există nicio dovadă care să susțină această teorie, iar Charlotte a spus mereu că opera îi aparține în întregime lui Emily.

Toate cele trei romane care fuseseră prezentate editorului de carte, aveau să fie publicate, obţinând, toate, un succes aproape uluitor la public, însă editorul nu se grăbea să plătească onorariul cuvenit autorilor.

Charlotte şi Anna au mers la Londra, pentru a-şi obţine sumele cuvenite, iar editorul a rămas consternat când a aflat că autoarele sunt femei.

După ce şi-au primit banii, surorile au putut să se dedice ocupaţiei lor preferate, literatura, iar vizita la Londra, apropierea de comunitatea literară, impresiile produse de acest mare oraş aveau să reprezinte, din păcate, ultimele bucurii din viaţa lor, în perioada următoare micuţa localitate Haworth, devenind mai mult decât o „vale a umbrelor”, un loc cu un lung şir de întâmplări terifiante.

Anna se îmbolnăveşte grav şi revine acasă, în timp ce Charlotte, mai are vreme să îi cunoască, la Londra, pe Dickens şi Thackeray.

A urmat moartea lui Brenuell, din cauza tuberculozei şi pe fondul altor afecţiuni provocate de alcoolism, iar la înmormântarea fratelui, Emily răceşte puternic, pe fondul tuberculozei, aceeaşi nenorocire care se va abate şi asupra Annei.

Conform unei scrisori rămase peste ani la editorii lui Emily, se pare că aceasta pregătea un al doilea roman, însă niciun manuscris nu a fost identificat pentru această a doua presupusă carte. Din păcate sănătatea i se deteriorează vertiginos și, în ciuda insistențelor lui Charlotte, Emily refuză să fie văzută de un doctor sau să urmeze vreun tratament. Se spune că ultimele cuvinte pe care Emily i le-a adresat lui Charlotte înainte să moară au fost “acum sunt dispusă să primesc vizita doctorului”. Era din păcate mult prea târziu, în câteva ore urmând să-și dea ultima suflare.

Emily Brontë a murit la doar 30 de ani, pe 19 decembrie 1848 la Haworth, iar Anne Brontë a murit la vârsta de 29 de ani, pe 28 mai 1849, la Scarborough.

Charlotte rămâne să îngrijească, singură, de tatăl lor orb, pe fondul depresiei cauzate de moartea surorilor sale, cărora obişnuia să le destăinuie multe din gândurile sale.

Totuşi, ea avea să-şi revină din starea de suferinţă şi a reînceput să scrie, apoi s-a căsătorit cu preotul Arthur Nichols.

La scurtă vreme, şi Charlotte pleacă din această lume, încheind şirul tragediilor cumplite care a lovit familia Brontë. Charlotte a murit la vârsta de 39 de ani, la 31 martie 1855, la Haworth.

Se presupune că unul dintre motivele pentru sănătatea atât de precară a familiei ar fi fost şi consumul de apă infestată de scurgerile care proveneau de la cimitirul din apropierea reședinței lor.

Abia după moartea lor prematură, romanele celor trei surori s-au bucurat de recunoaşterea adevărată, ocupând un loc binemeritat în istoria literaturii universale.

Romanele surorilor Brontë sunt considerate, de critica de specialitate, ca punct de pronire a mişcării de emanicipare a femeilor din secolul al XX-lea, fiindcă eroinele din scrierile surorilor Brontë sunt personaje cu simţul propriei demnităţi şi sunt conştiente de importanţa lor spirituală şi morală, sunt capabile de decizii independente, să–şi realizeze ţelurile şi să răspundă pentru propriile greşeli.

Scriitoarele au prezentat astfel, societăţii, suferinţele femeilor, în faţa cărora păreau închise toate căile vieţii.

La 7 iulie 2018, în cadrul Festivalului de Literatură din Bradford, Marea Britanie, au fost dezvelite patru pietre pe care patru artişti de marcă au scris mesaje de omagiere a surorilor Brontë. Aceste patru pietre, reunite sub forma unei instalaţii de artă, au fost amplasate una după alta, între casa familiei surorilor Brontë din satul Haworth şi locul în care s-au născut acestea, la peste 10 kilometri, în Thornton. Poeta Carol Ann Duffy a scris un mesaj dedicat lui Charlotte Brontë, poetul Jackie Kay pentru Anne Brontë, autoarea Jeanette Winterson a scris un mesaj care se referă la moştenirea surorilor Brontë, iar cântăreaţa Kate Bush şi-a dedicat mesajul lui Emily, la 40 de ani după ce solista a lansat hitul „Wuthering Heights” („La răscruce de vânturi”), inspirat de romanul omonim scris de Emily Brontë.

Pe lângă această instalaţie de artă, în acest an, Muzeul Brontë Parsonage organizează mai multe evenimente pentru a marca bicentenarul naşterii lui Emily Brontë.

După aproape două secole, romanele surorilor Charlotte, Emily şi Anna Brontë sunt apreciate în mod deosebit, numărul vizitatorilor Muzeului Brontë continuă să fie mare, iar misterul casei din Haworth continuă să bulverseze raţionalul, prin seria de tragedii cumplite ce a marcat destinul famliei Brontë.

Încheiem astfel o biografie marcată de tragism, fiind foarte greu să nu ne imaginăm care ar fi fost, cu adevărat, contribuția lui Emily Brontë şi a surorilor sale, la literatura universală, dacă viața lor nu ar fi fost curmată atât de devreme…

RADOR (de Răzvan Moceanu)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *