Oana Predescu: „Mă simt un om liber făcând această meserie”

Cine ești?

Sunt Oana Predescu. M-am născut pe 3 septembrie 1990, în Târgoviște. Părinții mei au terminat amândoi Politehnica bucureșteană. În ciuda profesiei de inginer, ambii au înclinație artistică. Cu tata ascultam muzică – Beatles, Phoenix, Pink Floyd, Elvis Presley, Led Zeppelin ș.a., cu mama mă uitam la filme. Pe unele le revedeam de zeci de ori, fără să exagerez. Bunica îmi citea poezii de George Coșbuc și îmi cânta. Cred că, fără să-și dea seama, familia mi-a dezvoltat curiozitatea și gustul pentru profesia de actor. Înainte de UNATC „I.L. Caragiale”, Facultatea de Actorie, am terminat Istorie la Universitatea din București.

La UNATC, am avut șansa să fac parte din generația domnului profesor Adrian Titieni care a avut mare grijă și pricepere în a-și alege studenții. Colegii mei sunt inteligenți, talentați, au simțul umorului și, mai presus de toate, dispun de calitate umană și de spirit de echipă. Cât despre domnul profesor Titieni, este un om care nu are cum să nu lase o amprentă puternică asupra ta, odată ce-l întâlnești. Pe lângă un mare actor și pedagog, este un om deosebit. Ne-a învățat să fim generoși, uniți și să ne bucurăm de drumul pe care ni l-am ales.

Tot ce am jucat până acum a fost dificil și interesant. Dar un rol care și acum are multe necunoscute pentru mine este Ines Serrano din „Cu ușile închise” de Jean-Paul Sartre, rolul meu de licență. Cel mai greu pariu cu acest personaj este surprinderea acelei muchii fragile dintre rațiune și simțire; pe de-o parte, judecata rece, necruțătoare, aproape inumană a lui Ines, de cealaltă parte componenta lubrică, vulnerabilă, pasională până la paroxism. Cred că un actor, ca să devină bun, trebuie să se izbească de partituri grele, care îl obligă să gândească până în cele mai mici detalii, care îl silesc să scoată din el lucruri pe care nu avea vreodată bănuiala că le conține.

De ce actriță?

Nu prea știu de ce, mărturisesc, pot să spun doar pentru că mă simt un om liber făcând această meserie, mă simt împăcată cu mine însămi, am senzația că aici mi-e locul, și nicăieri altundeva. Îmi place! Vreme de câțiva ani, am tot căutat, am încercat să-mi găsesc rostul. Acum simt că l-am găsit. Poate sună ciudat ce o să spun, dar cred că îți dai seama că ești făcut pentru ceva dacă oboseala de după muncă este una plăcută. Și am testat mai multe tipuri de oboseală. După ce repet, sau după un spectacol, mă simt ușoară, împlinită, pe moment mă detașez, dar plăcerea și motivația rămân, iar a doua zi vreau s-o iau de la capăt.

Cum crezi că trebuie să fie actorul în 2017?

Deschis, bine informat, capabil să inițieze un proiect și să-și asume riscuri, dispus să joace și într-o sală de 900 de locuri, dar și într-un apartament de bloc...

Continuarea pe www.galahop.ro.