Spațiul cultural alternativ Casa Costa-Foru | Prager 130
14 mai 2018
Noaptea Albă a Muzeelor
15 mai 2018

PORTRET: 180 ani de la naşterea pictorului Nicolae Grigorescu

Motto: „Nu ştiu dacă mai e pe lume vreo ţară al cărei pitoresc să se oglindească aşa de limpede şi de puternic în opera unui artist; ceea ce pot spune e că Grigorescu, înfăţişând cum a înfăţişat, pe pânzele lui, podoabele şi sufletul patriei noastre, a făcut cu aceasta neamului nostru unul dintre acele preţioase daruri care iau loc între puterile active ale unei naţiuni” – Alexandru Vlahuţă despre Nicolae Grigorescu

Marţi, 15 mai, se împlinesc 180 ani de la naşterea pictorului Nicolae Grigorescu, considerat fondatorul picturii române moderne şi un simbol naţional pentru modul în care a adus în prim-plan valori ale spiritualităţii româneşti.

* * * * *

Nicolae Grigorescu s-a născut la 15 mai 1838, la Pitaru, judeţul Dâmboviţa, fiind al şaselea copil al lui Ion Grigorescu, de profesie notar şi al Ruxandrei Grigorescu – croitoreasă.

Când a împlinit vârsta de şapte ani, a rămas orfan de tată, iar familia Grigorescu se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşe.

Nicolae şi-a petrecut anii copilăriei pe la mai mulţi meşteri zugravi, cum au fost Gheorghe Puiu din Olari, la fratele acestuia, Dragomir şi mai apoi la Naie Pantelimonescu, un pictor bisericesc celebru.

La vârsta de 10 ani intră ca ucenic la atelierul pictorului ceh Anton Chladek – considerat un excelent portretist, un foarte bun miniaturist, un poliglot ale cărui opere erau destinate familiilor boiereşti sau negustorilor importanţi ai vremii -, unde învaţă să picteze icoane.

În anul 1850, iese din ucenicie, şi începe să picteze acasă iconiţe pe care mai apoi le vindea pe la târguri, fiind pregătit să devină unicul susţinător al familiei.

În anul 1853, la doar 15 ani, pictează mai multe icoane pentru biserica din Băicoi şi pentru Mănăstirea Căldăruşani, opere care în opinia criticilor se remarcă printr-o experienţă artistică inimaginabilă pentru o vârstă atât de fragedă.

Mănăstirea Căldăruşani

În anul 1856, realizează compoziţia istorică „Mihai scăpând stindardul”, pe care o prezintă, la 5 ianuarie, domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită ajutor financiar pentru studii, răsplata din partea domnitorului fiind de 100 de galbeni. Mai mult, Ştirbei a trimis lucrarea la Eforia Şcoalelor şi a precizat că petentul trebuie ajutat să înveţe o limbă străină şi să-şi completeze „învăţăturile regulate ale picturii” şi de abia după aceea să fie trimis la cursuri în străinătate. La 24 ianuarie 1856, Colegiul Sfântul Sava primea o adresă prin care era solicitată primirea lui Nicolae Grigorescu la cursuri.

În aceşti ani, Grigorescu este preocupat de aspectele tehnice necesare desfăşurării meşteşugului zugrăvelii, fiind în căutarea unei amprente proprii de aplicare a clasicismului în iconografia tradiţională. Însă, în momentul în care a început să execute gravuri după operele marilor maeştri din Apusul Europei pentru realizarea compoziţiilor sale de natură religioasă, el a înţeles că se impunea cu să urmeze studii de pictură serioase.

Mănăstirea Zamfira

La 25 februarie 1856 a terminat prima lui icoană remarcabilă – cea a Sfântului Spiridon -, care fusese comandată de corporaţia băcăuanilor.

În anii 1856-1857, Grigorescu pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira, din judeţul Prahova, onorariul primit fiind de circa 500 de galbeni – cam dublul unei burse de studii la vremea aceea – acesta fiind şi motivul pentru care tânărul artist nu ajunge să studieze la „Sfântul Sava”.

Grigorescu a zugrăvit în întregime biserica Mănăstirii Zamfira, în tehnica frescei şi a uleiului, a pictat toate scenele iconostasului, cele opt icoane mari împărăteşti, cele opt scene biblice de sub acestea, Epitaful şi praporul mănăstirii, ultimele două aflându-se astăzi la Galeria Muzeului Naţional de Artă al României.

Pictura Mănăstirii Zamfira

La 7 septembrie 1856, Grigorescu a înmânat caimacanului Alexandru Dimitrie Ghica, aflat în trecere prin Ploieşti, aproape de Zamfira, o nouă petiţie, în care arăta: „Dorinţa d-a merge în Academia de pictură din Roma spre perfecţiunea artei ce eserses mă făcu să îndrăznesc a mă prezenta înaintea măriei sale fostului domn Barbu Dimitrie Ştirbei, cu o mică compoziţie intitulată Scăparea stindardului de Mihai Viteazul, arătând totodată şi dorinţa-mi d-a mă perfecţiona în arta picturii: însă în loc d-a mă trimite la Roma, m-a încurajat cu o gratificaţie în bani, lucru ce nu doream, având de scop a lucra nu pentru bani, ci spre a fi trimes pentru perfecţionare, ca să poci şi eu o dată a lucra cu cele mai vii coloare vreuna din faptile strălucite ale bravilor noştri prinţi”.

În iulie 1857, moment în care lucrările la Mănăstirea Zamfira erau aproape finalizate, Eforia Şcoalelor a organizat un concurs pentru alegerea unui bursier care să urmeze un stagiu de pregătire de trei ani în Italia, la o secţie de grafică. Între 25 –şi 30 septembrie, Grigorescu participă la concurs, alături de Constantin I. Stăncescu, care era absolvent al cursurilor secundare şi era elevul particular al lui Gheorghe Tattarescu, iar cel din urmă a câştigat, locul fiindu-i rezervat special, conform uzanţelor vremii. Grigorescu a înţeles atunci că nu va putea să ajungă niciodată să studieze în străinătate ca bursier al statului.

Pictura Mănăstirii Zamfira

La scurt timp, soarta a făcut ca stăreţia de la Agapia să-i propună pictarea mănăstirii, unde artistul avea să înfiinţeze şi o şcoală de pictură destinată călugăriţelor.

El a folosit aici stilul retoric şi primitiv al primilor pictori de şevalet, încadrându-se în acest fel în stilul picturii neoclasice care era promovat de noile şcoli de pictură bisericească care apăruseră în Ţara Românească.

În perioada lucrărilor de la Agapia, printre oaspeţii mănăstirii s-a aflat şi Mihail Kogălniceanu, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, care a apreciat calitatea lucrărilor şi a insistat ca Grigorescu să primească o bursă pentru studii în străinătate, fără niciun concurs sau diplomă de studii secundare.

Trebuie spus, aici, că picturile murale de la Zamfira şi picturile de la Agapia au fost cele mai importante realizări din viaţa artistului de până la douăzeci de ani, ele fiind considerate de către critica de artă o culme în pictura religioasă a secolului al XIX-lea în ţara noastră.

Mănăstirea Agapia

La 20 septembrie 1861, Nicolae Grigorescu pleacă la Paris, bursa obţinută fiind de 260 de galbeni. A locuit mai întâi la la hotelul Corneille apoi în Cartierul Latin şi a intrat la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir şi unde va studia desenul şi compoziţia.

În toată perioada petrecută la Paris, Grigorescu a realizat o serie de copii după vechii maeştrii ai picturii, urmare a numeroaselor sale vizite la Muzeul Luvru. Însă, vocaţia sa de peisagist, îl atrage către el Şcoala de la Barbizon, aflată într-un sat celebru în acele timpuri prin arta înnoitoare a unor artişti precum Jean-François Millet şi Théodore Rousseau, stabiliţi chiar aici.

Se mută la Barbizon, unde îşi desăvârşeşte educaţia crtistică prin asimilarea experienţei unor artişti precum Gustave Courbet ori Théodore Rousseau.

Emblematice pentru perioada de formare de la Barbizon, au rămas câteva lucrări de mare valoare artistică, unele dintre ele făcând parte din Tezaurul României care a fost dus spre păstrare în anul 1917 în Rusia, în timpul Primului Război Mondial. Menţionăm aici, dintre lucrările etapei Barbizon, „Peisaj cu turmă de oi”, „Peisajul din pădure”, „Interior de curte”, „Toamna la Fontainebleau”, „Intrarea în pădurea Fontainebleau”, „Apus de soare la Barbizon”, sau „Peisaj cu turmă de oi”.

În anul 1867 participă la Expoziţia Universală de la Paris cu şapte lucrări, apoi expune la Salonul parizian din anul 1868 lucrarea „Tânără ţigancă”, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de „Societatea Amicilor Bellelor-Arte”.

În perioada 1873-1874 face călătorii de studii în Italia, la Roma, Napoli şi Pompei, apoi merge în Grecia şi la Viena.

În 1877 este convocat să însoţească armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la faţa locului picturi după luptele de la Griviţa şi Rahova, alte desene şi schiţe.

În anii 1879 şi 1890, lucrează în Franţa, în Bretagne la Vitré sau în atelierul său din Paris, apoi revine în ţară, stabilindu-se la Câmpina, apoi deschide mai multe expoziţii personale, în anii 1891 şi 1904, la Ateneul Român.

În această perioadă se dedică cu predilecţie subiectelor rustice, într-o varietate de motive, realizează care cu boi, potrete de ţărănci şi nenumărate peisaje cu specific românesc.

În anul 1899 devine membru de onoare al Academiei Române.

La 21 iulie 1907, Nicolae Grigorescu trece la cele veşnice, la locuinţa sa de la Câmpina, lăsând, neterminată, pe şevalet, lucrarea „Întoarcerea de la bâlci”.

Grigorescu a lăsat în urma sa o operă de o inestimabilă valoare, iar maniera sa artistică a influenţat hotărâtor atât realizările contemporanilor săi, cât şi creaţiile generaţiilor care au urmat.

În anul 1939, Gheorghe Grigorescu, singurul moştenitor al lui Nicolae Grigorescu, a vândut primăriei Câmpina 200 de tablouri şi schiţe în peniţă, creion şi laviu, semnate de pictorul Nicolae Grigorescu.

În anul 2013, la 175 de ani de la naşterea lui Nicolae Grigorescu, Poşta Română a emis o marcă poştală, cu valoarea nominală de 9,10 lei, pe care este reprodus un autoportret din tinereţe al artistului, iar Banca Naţională a României a pus în circulaţie o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 10 lei, în scop numismatic.

În anul 2016, Nicolae Grigorescu a fost cel mai bine vândut pictor, în România, şapte dintre tablourile sale fiind vândute la licitaţii cu suma totală de 465.091 de euro. Tabloul ”Ţărăncuţe (De la fântână)”, de Nicolae Grigorescu, a stabilit un nou record pe piaţa de artă din România, fiind adjudecat la o licitaţie aniversară pentru suma de 320.000 de euro. Trebuie menţionat că opera a aparţinut colecţiei istorice a sculptorului Constantin Baraschi şi a participat la expoziţia retrospectivă Nicolae Grigorescu din 1957 de la Muzeul de Artă al R.P.R., Bucureşti, fiind în curs de clasare în patrimoniul cultural naţional, având în vedere valoarea sa artistică excepţională. Pe locul al doilea în clasamentul celor mai vânduţi pictori se află Nicolae Tonitza, cu 20 de tablouri vândute, şi o valoare cumulată de 311.043 de euro, iar pe locul al treilea se află Ion Ţuculescu, cu opt tablouri vândute la licitaţii şi o sumă totală de 272.447 de euro.

Sursa: RADOR (Răzvan Moceanu)

Fotografii din arhiva personală, noiembrie 2010, decembrie 2010, august 2012

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *