Václav Havel, un reper al lumii noastre!, de Dan Manolache
6 octombrie 2018
NIGEL KENNEDY- violonistul ce transformă muzica în aur sonor, de Michaela Platon
10 octombrie 2018

KING ARTHUR- THE LEGEND of the SWARD by Guy Ritchie- un film cuceritor, elaborat, violent și alert, de Michaela Platon

Aflat acum în grila de difuzări a Cinemax, King Arthur- The Legend of the Sward a fost, într-un mod neaşteptat pt mine, o revelaţie a lui 2017, într-atât de minuţios cinematografiat şi gândit în toate cele este filmul lui Guy Ritchie, care nici măcar nu este printre regizorii mei preferaţi. Oricum, Cezarului trebuie să i se dea ce-i al lui, aşa că enunţ aici reverenţa mea post vizionare de cinema & tv.

King Arthur: The Legend of the Sward nu reinventează nimic, cu atât mai puţin legenda, dar o citeşte într-o cheie majoră şi dark, poleită însă cu toate atributele magiei şi ale fabulosului, adăugând alte straturi acestei contrucţii cinematografice inspirate şi pline de energie. Imaginea ce prinde picturalul şi mişcarea în maniera inconfundabilă Ritchie- scrie un poem în care volutele de stil sunt de excepţie, construcţia regizorală întregind tot ce a făcut el până acum.

Povestea curge fluent, te prinde din primele clipe şi te târăşte în trombă prin întâmplările pe care toată lumea le ştie, şi pe care acum le regăseşti la fel de proaspete şi strălucitoare, ca şi când ai fi la prima întâlnire cu ele. Iar asta e un lucru mare atunci când abordezi o legendă spusă şi răs-spusă, uneori atât de bine, încât ai impresia că nu se mai poate inova nimic. Şi, sincer- deşi îi ştiu mintea scăpărătoare- nu mă aşteptam ca Guy Ritchie să ne ofere acest film cuceritor şi elaborat, în care elementele legendei cu parfumul acelor vremuri, întâlnesc tuşele actuale ale dialogului, ironia şfichiuitoare şi sound-ul zilelor noastre grefat pe întâmplările tenebroase ale începutului monarhiei engleze.

Charlie Hunnam, care are o asemenea versatilitate a figurii  că uneori te uimeşte ca şi când n-ar fi el, face un rol ce galvanizeaza atenţia şi îi pune în valoare charisma pe care am sesizat-o de pe la Nicholas Nickleby din 2002; apoi l-am revăzut cu bucurie în câteva sezoane din Sons of Anarchy, prin Pacific Rim şi Crimson Peak, de departe acest King Arthur – cu o ascensiune către putere  de rege născut şi ales – fiind un rol care îl pune în valoare, aşa că o să îl revedem cu siguranţă dacă –aşa cum se zvoneşte- Guy Ritchie are în plan să continue povestea într-o franciză.

La celălalt pol, în rolul Vortigern, unchiul malefic, gata să sacrifice totul puterii- chiar şi soţia şi fiica pe care le omoară drept jertfă – ne reîntâlnim cu Jude Law, britanicul ce reuşeşte să se reinventeze cu fiecare partitură, aşa încât personajele lui sunt etape ale parcursului şi creşterii lui artistice, şi nu roluri în care rămâne captiv. Şi cum este ştiut faptul că personajul pozitv va capăta forţă şi va fi mai veridic atunci când are un “negativ” care îi dă o replică de substanţă, Jude Law este convingător şi livrează un “rău” charismatic şi misterios- căci adevărata lui “faţă” ni se arată abia la final.

Eric Bana este Uther Pandragon, tatăl lui Arthur, din păcate un rol de mică întindere de care însă se achită cu dăruirea lui obişnuită, iar Djimon Hounsou este Sir Bedivere- un personaj exotic, lui David Beckham revenindu-i o apariţie ce trece neobservată, aşa că nici nu ştiu care este scena în care a apărut.

Interesant actualizată cu un touch de dialog “guyritchiesc” tipic şi un sound pe alocuri hardcore, legenda ni se dezvăluie şi mai apropiată şi mai permeabilă pentru sufletul nostru de acum – ce a pierdut în mare parte contactul cu miraculosul şi deprinderea de a-l accesa, aşa încât King Arthur vine şi cu această recuperare, valabilă pentru toţi cei care mai pot să se insereze în poveste şi să o simtă vie si adevărată ca la începuturi.

Mi s-a părut puţin ciudată absenţa unor elemente definitorii ale mitului lui Excalibur, dar în perspectiva unei urmări, faptul capată sens şi va marca dezvoltarea scenariului viitor prin apariţia unor personaje şi artefacte legendare.

Violent si alert în unele scene, cu efecte speciale ce ne vrăjesc şi fac orice posibil, filmul nu are capcane, dar are îndeajuns de multe clou-uri încât să ne prindă, atmosfera acelor timpuri fiind zugrăvită într-un Londinium dominat de cei care au puterea de a se impune, legea străzii  guvernând atotputernică peste tot şi toate, epoca fiind a celor care învaţă să îşi învingă fricile şi să ia cu asalt viaţa – conducând. Arthur este un produs al propriei lui voinţe de a răzbate, un exemplu de lider pe care poporul îl urmează spontan, fără rezerve, iar asta e la fel de îngrijorător pentru unchiul fratricid, ca şi faptul ca Excalibur l-a recunoscut pe urmaşul lui Uther Pandragon şi i-a validat descendenţa şi dreptul la tron.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *