Ionel Brătianu – un ctitor de țară, de Georgeta Filitti
31 iulie 2018
”Decisiva”, de Georgeta Filitti
16 august 2018

”Ia-l de pe mine că-l omor!”, de Georgeta Filitti

Această cerere șugubeață a românului exprimă cel mai bine situația țărilor agresoare din timpul Primului Război Mondial. La sfârșitul lui septembrie 1918, atât Austro-Ungaria cât și Germania se adresează SUA cerându-le să-și folosească bunele oficii pentru armistițiu și apoi pacea generală. Precedate de puternice mișcări sociale interne și determinate în mod esențial de înfrângerile militare de pe front, solicitările Puterilor Centrale ilustrează un adevăr mereu valabil: perfecta ipocrizie a celui care a declanșat conflictul.

La 23 septembrie românii aflau cu stupoare de rugămintea monarhiei bicefale. Cabinetul de la Viena cerea mediere deoarece începuse războiul doar pentru a se apăra și nu găsise alt mod de reparație decât atacarea micului stat sârbesc unde se consumase tragedia de la Sarajevo din iulie 1914.

Acum, Austro-Ungaria cerea armistițiu imediat, pe uscat, pe apă și în aer, pornind de la faimoasele 14 puncte recomandate de președintele USA Congresului american în acest sens, încă din ianuarie 1918.

Peste o zi, la 24 septembrie, cancelarul german Max von Baden formula o cerere asemănătoare. Apoi lucrurile s-au precipitat. Tonul agresiv, de comandă, cu care Wilhelm al II-lea era obișnuit să se adreseze popoarelor lumii, cerând pacea cu pumnul, e înlocuit de o realitate prozaică, mărturisită chiar de fălosul împărat: ”În mijlocul luptelor celor mai grele, frontul macedonean se prăbușește!”

În urma sa, contele Tisza, fac totum la Viena și la Budapesta, își permitea deja să reconfigureze harta Europei când declara: Trădarea Bulgariei, adică abdicarea regelui Ferdinand de Coburg și încetarea ostilităților împotriva Antantei, datorită victoriilor acestora în Balcani și situației pe frontul occidental, au decis monarhia să înceapă demersurile de pace.

Viitorul politico-geografic trebuia să arate astfel: teritoriile cucerite de italieni în Austria rămâneau acestora; Polonia primea părți din Galiția. Naționalităților din Ungaria li se acorda, după posibilități, autonomia. Ca lucrurile să fie clare, ministrul mai declara că la granița cu România se luaseră măsuri militare strașnice spre a face cu neputință vreo inițiativă a ardelenilor.

Americanii au răspuns imediat că tratativele nu pot începe câtă vreme Centralii se află pe teritoriul unor state ale Antantei.

Dar care erau cele 14 puncte, cu valoare doctrinară, pe care Centralii, cu apa la gură, le acceptau ca bază de discuție pentru începerea tratativelor de pace?

Wilson ceruse ca toate tratatele să fie publicate (lucrul privea și România care avusese, încă din 1883, un acord secret cu Puterile Centrale); apoi libertatea navigației pe mare, egalitatea relațiilor comerciale. Reducerea la minimum a înarmărilor. Aplanarea conflictelor coloniale, ținând seama în primul rând de interesele băștinașilor. În materie de evacuare, președintele american fusese foarte tranșant: teritoriile rus, belgian, francez, italian, român, sârb, muntenegrean – să fie părăsite imediat de agresori și viitoarea organizare statală să fie lăsată pe seama popoarelor lor. Pentru
Austro-Ungaria, Wilson avansa perspectiva ”dezvoltării autonome a popoarelor”, concept de care se legaseră și suplicanții Centrali.

Ultimul punct al programului prezidențial se referea la crearea unui organism internațional – o uniune generală a națiunilor – de garantare a păstrării configurației statale postbelice. În septembrie 1918, președintele american făcuse unele precizări: dreptatea instaurată odată cu pacea trebuia să confere aceleași drepturi tuturor; pe acest principiu urma să se încheie acordurile viitoare. Nu era permisă favorizarea unui grup de țări în detrimentul altora. În materie economică boicotul era anulat și ”Liga popoarelor”, cum au numit americanii avant la lettre Societatea Națiunilor, putea exclude un stat de pe piață doar pentru a-l disciplina și controla.

Disperarea Centralilor și-a găsit în proiectul american un reazem și a făcut cu putință grăbirea încetării măcelului. Lunile care au urmat n-au făcut decât să confirme câteva adevăruri: învingătorii au totdeauna dreptate; cel căzut păstrează suficiente atuuri să-și revină și să-și manifeste din nou, plenar, agresivitatea. În sfârșit, țările mici rămân mereu nedreptățite iar ideea generoasă a solidarității și egalității dintre state – un deziderat imposibil de atins.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *