Gaudeamus - Poveștile a doi donatori de carte

Ieri, în prima zi de tîrg, am văzut la „Gaudeamus” doi domni care veniseră să doneze cărți pentru bibliotecile publice. Unul de vreo 40 de ani, celălalt trecut vizibil de 60. Cum știți cărțile sînt grele, fizic. Cei doi veniseră cu RATB-ul. Erau nădușiți. Au fost primiți cu o respectuoasă amabilitate de cei de la secretariatul tîrgului, deși în prima zi sînt o mulțime de alte lucruri de făcut.

Omul cu ideea acestor donații, Vlad Epstein, mi-a spus că se simte emoționat de fiecare dată cînd vine cineva la tîrg cu cărți de dăruit. Uneori, însă, aceste daruri ascund povești cafre te pot lăsa cu gura căscată, pe care cei ce le-au trăit ți le spun în doar cîteva zeci de cuvinte, „ca să nu te rețină”.

Domnul de 40 de ani moștenise un apartament dotat cu o bibliotecă. Voia să se mute din apartamentul lui cu două camere, în cele trei camere ale apartamentului pe care-l moștenise de la un unchi cu preocupări culturale. Biblioteca din sufragerie îl încurca, fiindcă n-avea unde să-și pună televizorul. Era o bibliotecă prevăzută cu un spațiu pentru vechile televizoare, cele care aveau tub catodic. Domnul avea un televizor cu ecranul lung de un metru și zece. Așa că ce era să facă cu ea?! Și oricum voia să zugrăvească și să scape de praful din apartament. Or cărțile, știți, adună praf, ceva de speriat!

De dragul unchiului venise să doneze cărțile care-l încurcau, altfel le-ar fi vîndut la anticariat. Înainte de a le aduce aici la tîrg, le dăduse cu aspiratorul. Și ce era, l-am întrebat, în cele două mari sacoșe de rafie cu care venise? „Cărți, ce să fie?” Nu le știa titlurile, dar mai avea de adus încă de trei ori pe atît.

Celălalt domn își vînduse casa din centru și-și luase o garsonieră, ca să plătească niște datorii de onoare ale unicului său fiu, care jucaser poker cu cine nu trebuia. Povestea acestui domn era mai complicată, dar nu voia să intre prea mult în amănunte. Pe vremea cînd acest joc era interzis, el deschisese un tripou mic la el în casă. Se umpluse de bani, fără să joace și el. Din nenorocire, de aici băiatul lui prinsese gustul cărților. Și intrase într-un „sclic”. De obicei cîștiga, dar venise o noapte nenorocită cînd, în loc să plece acasă văzînd că pierde, se încăpățînase să-și ia banii înapoi. „Vechea poveste, domnule! Vechea poveste...” Omul se despărțea acum de cărțile pe care le citise noaptea, în timp ce avea grijă să le țină de șase jucătorilor de cărți. Dacă s-ar fi trezit cu miliția la ușă, înainte de a deschide ar fi trebuit să-i anunțe pe jucători să-și strîngă banii de pe masă și să treacă la o inofensivă partidă de bridge. „Erau oameni însemnați care aveau bani și pe vremea aia!” Donația lui consta mai ales în romane polițiste, dar și în colecția completă a celor „O mie și una de nopți”, apărută în BPT, de care voia să se despartă fiindcă, după părerea lui, adusese ghinionul pe capul fiului său. Domnul n-a vrut să-mi spună în ce constase acel ghinion.

În loc să vă plictisesc cu presupunerile mele despre legătura dintre  „O mie și una de nopți” și fiul donatorului, vă las să găsiți răspunsul care vi se pare mai plauzibil.

Cristian Teodorescu