Gaudeamus - Cărțile ușoare și cărțile grele

Nu e vorba aici de cît atîrnă cărțile pe cîntar, ci de evaluarea lor la lectură. Și despre prejudecățile pe care le putem avea despre o carte sau alta, adeseori din auzite. Căci ceea ce putea fi socotit drept o carte grea, la data apariției sale, devine cu timpul o carte de care cititorul mediu se poate apropia fără instrucțiuni de întrebuințare.

Noutățile din Ulise al lui Joyce, cele care le provocau scărpinături în cap pînă și celor mai avizați dintre comentatorii săi, au devenit tehnici folosite de numeroși alți romancieri, încît azi Ulise e o carte pe care o citești fără probleme, cu condiția s-o deschizi.

Se poate spune că, în funcție de instrucția pe care o are, cititorul de azi poate înțelege mai bine ce legătură există între Leopold Bloom al lui Joyce și homericul Ulise. Totuși,chiar dacă n-a citit epopeea lui Homer, amatorul contemporan de lectură are idee despre aventurile lui Ulise, de prin cărți, filme sau, de ce nu, din benzi desenate. Iar azi cîți cititori se mai sperie de faimosul  monolog al lui Molly Bloom, cu fraza sa interminabilă? Cea de pe urma căreia Joyce s-a ales și cu acuzații de pornografie, doar fiindcă Molly, această Penelopă modernă, își imaginează, fără să între în detalii, o acuplare cu unul dintre bărbații cu care-l înșală  pe Leopold.

Există însă un soi de confrerie a exegeților lui Joyce pentru care întreținerea mitului cărții grele scrise de irlandez e însăși rațiunea lor de a fi. Pentru ei nu contează că Ulise ar putea fi citit, fără mari probleme, de cititorul de azi, ci din ce motive romanul lui Joyce continuă să fie o carte grea. Poți trăi din întreținerea unei legende, dar cînd o parazitezi cu formula „Voi nu pricepeți cine e Joyce, citiți-mă pe mine!” asta mi se pare o cale prin care micul vîsc critic își imaginează că stejarul pe care crește e pretextul existenței sale.  Și cum vîscul depinde de eternizarea stejarului pe care a crescut, nu vrea să audă că au mai apărut și alți copaci în afară de cel sau de cei de care se agață el. Ăsta e, de fapt, paradoxul criticului pentru care literatura nu e decît un pretext pentru ceea ce scrie el despre literatură. Ceea ce mi se pare o stupiditate. Fiindcă nu literatura depinde de criticii ei, ci intuiția prospectivă a criticului îl ajută să rămînă de partea vie a literaturii.

Cristian Teodorescu