Frumuseţea şi temeinicia unui Salon de artă
16 februarie 2018
Texte şi pretexte
17 februarie 2018

Ecoul “Sirenei lui Roaită”…..după 85 de ani! – de Dan Manolache

“Nimic nu este mai imprevizibil ca trecutul”, glăsuia o celebră butadă din vremea comunismului.

Intr-adevăr, urmare a unor ample operaţiuni propagandistice, istoria devenea doar un argument în susţinerea noilor orientări, întotdeauna juste, ale conducerii de partid şi de stat.

Aşa se face că astăzi, în multe cazuri, este foarte greu să străbatem ceţurile manipulării şi să reconstituim adevărul… Greva ceferiştilor de la Griviţa reprimată la 16 februarie 1933 este doar un exemplu îndelung discutat.

Şi totuşi…..Şi totuşi, la începutul anilor ‘30, România, asemenea multor altor ţări, se afla într-o profundă criză economică. Resursele bugetare ale statului scăzuseră din 1930 până în 1933 de la 40 de miliarde lei la doar 26 miliarde de lei. Toate salariile se diminuaseră cu aproximativ 40% prin aplicarea celebrelor „curbe de sacrificiu”. Nemulţumirile creşteau şi au culminat cu grevele petroliştilor prahoveni şi mai ales cu cele ale celor peste 6000 de muncitori ai Atelierelor Griviţa. Discuţiile reprezentanţilor ceferiştilor cu ministrul Eduard Mirto nu au dus la niciun rezultat.

Muncitorii nu aveau încredere în promisiunile guvernului, mai mult îşi radicalizau pe zi ce trecea cererile. Răspunsul puterii a fost instituirea stării de asediu care însă nu a putut evita escaladarea conflictului. Arestarea liderilor ceferişti, în noaptea de 14 spre 15 februarie 1933, a condus la grevă, ocuparea atelierelor şi în final la represiune.

Ar fi fost, după unele surse, 3 morţi, 40 de răniţi şi 1600 de arestaţi din rândurile greviştilor, 7 morţi, 44 de răniţi şi 3000 de arestaţi, după altele. Cu menţiunea că şi dintre jandarmi s-ar fi înregistrat răniţi şi chiar un mort.

Provocare a comuniştilor, agitatori plătiţi de Komintern, au susţinut în Parlament reprezentanţii guvernului. Acţiune disproporţionată dar şi minimalizarea pericolului bolşevic a clamat opoziţia.

Au urmat procese la Bucureşti şi Craiova, condamnări şi…naşterea unor mituri. Şi-au disputat întâietatea Constantin Doncea şi Gh. Gheorghiu- Dej. Victimă colaterală, Vasile Roaită, profitor, Nicolae Ceauşescu.

„Voi faceţi simpozionul, eu am făcut greva” a spus Doncea în 1958, refuzând să participe la festivităţile prilejuite de împlinirea unui sfert de veac de la grevă. Avea, în mare parte dreptate, dar Gheorghiu-Dej….avea puterea.  Aşa se face că fostul „erou al clasei muncitoare”, comisar politic în Spania, primarul demolator al Bucureştiului, a devenit….. şeful GAC-ului din satul Ograda. Astfel se scria şi se rescria atunci istoria.

Astăzi însă avem pe de o parte datoria să repunem faptele în înşiruirea şi interpretarea lor firească, iar pe de alta să invăţăm din lecţiile trecutului, aşadar şi din ecourile „Sirenei lui Roită”.

Una dintre ele ar putea fi „cine seamănă vânt, culege furtună”. Atenţie aşadar la promisiuni demagogice şi la păcatul trufiei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *